VIDEO: The Cam Girl Capital of the World

Bucharest, Romania, is the camming capital of the world. In a country employing thousands of people in its multi-million dollar cam industry, Bucharest is at the heart of the action, home to professional studios dedicated to camming and countless women who can make a killing live-streaming online.

VICE went to Bucharest to meet a handful of professional cam girls to hear why they got involved in camming, how lucrative the profession can be for women in the country, and what stigmas still exist in Romania surrounding their work.

Then we toured one of the world’s top camming studios for a look at how it manages its high-profile clients.

 

VIDEO: Coaliția împotriva libertății de exprimare

Am participat la o sesiune de ură cu Coaliția pentru Familie.

În doar jumătate de oră au reușit să încalce două articole din Constituție, să urle la noi, să ne amenințe cu procese și să instige o sală de oameni să ne hărțuiască.

Totul pentru că am vrut să asistăm, în tăcere, la o conferință publică, într-o instituție publică, pe o temă de interes public.

Conferința “România la Răscruce” s-a desfășurat în noiembrie anul trecut la Centrul Cultural din Buzău, în baza unui parteneriat cu Arhiepiscopia.

Primăria Buzăului ne-a confirmat între timp că “fiind o instituție de interes public, accesul tuturor persoanelor este liber”.

Paznicul a refuzat să ne dea afară, pentru că “nu a făcut nimic rău”. Mihai Gheorghiu, președintele Coaliției, l-a acuzat și pe el că-i plătit.

Până la urmă au chemat Poliția. Doi agenți ne-au scos afară, iar apoi și-au cerut scuze, că nu au nici ei ce să facă.

În sală au rămas persoane care dictează acum agenda publică, discutând despre direcția în care trebuie să miște țara.

Nu știm care-i aceea, pentru că am fost dați afară.

Au încălcat dreptul publicului de a fi informat și libertatea noastră de exprimare.

Cei doi reprezentanți ai Coaliției ne asigură că demersurile lor nu încalcă drepturile nimănui, dar se pare că nu mai tolerează nici prezența celor care nu-i laudă în prealabil.

Avem voie să facem jurnalism, dar să stăm la noi acasă. 🤐

FAQ: Am mers la conferință să filmăm pentru un documentar despre familia tradițională (la care încă lucrăm). În momentul ăla nu publicasem nimic, de bine sau de rău, despre subiect. Unghiul de abordare era să căutăm probleme profunde ale familiilor din România, pe care le scoate la iveală această mișcare socială, dincolo de discursul inflamator. Chiar ne interesa ce are omul de zis. Nu că ar fi mai puțin grav să dai afară un jurnalist pentru că nu-ți place ce scrie, doar semnalam că în epoca post-adevărului mai contează doar social graph-ul.


#conspirații #scăndăluț

VIDEO: Witches Casting Spells on Politicians: A Curse on Corruption

Romania has a thriving witch community that goes back centuries. It’s also one of the most corrupt countries in Europe. Public outrage against the Romanian government has led to the biggest protests since the fall of communism, with up to half a million people taking to the streets.

We follow the country’s most powerful witch, Mihaela Minca, who has gotten so fed up with corruption she’s decided to curse parliament. But can a spell cast by a witch actually impact Romania’s top politicians?

VIDEO: Nu vânăm șobolani cu arcul prin copaci

În a patra zi de proteste am vorbit cu oamenii din fața Guvernului despre pancartele pe care le flutură și ce i-au determinat să scrie ce au scris pe ele.

„Nu trăim într-o țară bananieră, totuși trăim într-o țară din lumea întâi. Zilele astea ne-au demonstrat că trebuie să le amintim că nu suntem un stat african și vânăm șobolani cu arcul prin copaci”, a spus un protestatar.

*Filmat de ȘtefaniaLianaRuxandra

VIDEO: Leon Dănăilă, PNL

Alegerile parlamentare au impulsionat mai mulți activiști sau profesioniști din diferite domenii să intre în partide ca să schimbe sistemul din interior.

Am pregătit o serie de reportaje video despre candidați atipici pe listele PSD, PNL și USR.

Primul film este despre neurochirurgul Leon Dănăilă, care merge cu metroul și scrie de mână pe facebook. Ștefania l-a urmărit peste tot și l-a filmat atât în timpul unei operații pe creier, cât și în timpul unor ședințe de partid.

Se pare că discuțiile politice sunt mai sensibile decât operațiile pe creier, pentru că reporterul a ajuns să fie amenințat cu avocați, obligat să șteargă din filmări și dat afară din sediul PNL Bucuresti.

Uite ce-a ieșit:

VIDEO: „Cât ne țin puterile”

În a noua zi de protest a nins viscolit, a picat moțiunea de cenzură, s-a luat curentul, a fost cutremur, dar manifestația a mers mai departe.

Am întrebat câțiva oameni din Piața Victoriei cât mai au de gând să iasă la protest.

Reporter: Ștefania

VIDEO: Statul, dacă vrea copii, să-și facă

În ultimul an, 32 de copii au murit din cauza rujeolei. Chiar și așa, din ce în ce mai mulți copii români sunt nevaccinați. Părinții lor se tem de efectele adverse și nu au încredere nici în medici, nici în companiile farmaceutice, nici în autorități.

Câteva sute dintre ei s-au înghesuit duminică pe un trotuar din fața Guvernului, ca să protesteze împotriva proiectului de lege care i-ar sancționa pentru refuzul de a-și vaccina copiii.

Ștefania a stat de vorbă cu ei ca să înțeleagă ce îi face pe unii părinți să creadă că vaccinurile reprezintă un pericol mai mare decât riscul de a te îmbolnăvi.

VIDEO: “Adevărații români înțeleg realitatea”

Reportera noastră a fost agresată de un protestatar împotriva vaccinurilor.

Bărbatul a îmbrâncit-o, a înjurat-o și a încercat să o oprească din a intervieva protestatarii pașnici.

În jur de 200 de oameni au manifestat duminică, în fața Parlamentului, împotriva legii vaccinării obligatorii. Au explicat că se tem pentru viața copiilor lor, că nu au încredere în sistemul medical românesc și nici în companiile farmaceutice străine.

În timpul ăsta, avem cea mai gravă răbufnire de rujeolă din ultimele decenii: https://www.ft.com/content/4c87ae80-7760-11e7-90c0-90a9d1bc9691

 

Job fără sărbători: videochatistele din România fac terapie cu clienții lor

*acest articol a apărut inițial pe Vice România. Toate fotografiile sunt făcute de Mircea Topoleanu.

Nu e o mirare pentru nimeni că în perioada sărbătorilor de iarnă este o activitate intensă în studiourile de videochat. E un domeniu în care nu se doarme niciodată, pentru că se fac bani la orice oră din zi sau din noapte, indiferent de perioada anului. Am stat de vorbă cu câteva modele, care mi-au povestit despre munca lor în această perioadă, când atmosfera festivă și timpul liber îi fac pe mulți oameni singuratici să le caute compania.

Ella: „Oamenii își deschid sufletul”

La începutul lui decembrie am împlinit un an de când m-am angajat. Îmi pare rău că nu m-am hotărât mai devreme (râde). La început mi-a fost frică, dar apoi abia așteptam să vin la muncă. Lucram zilnic câte 15-16 ore, am ținut-o așa vreo trei, patru luni, până m-a lovit oboseala. Mi-a și zis șeful s-o iau mai ușor, că nu așa se face; să muncesc și eu opt ore, ca tot omul, ca să nu mă dau peste cap.

 Anul trecut am lucrat și de sărbători, în continuu. Nu că nu mi-ar fi dat pauză, dar nu voiam să mă mai duc acasă. Am lucrat de Crăciun, de Revelion, de ziua mea. N-am vrut să mă duc acasă pentru că mai toate fetele au rămas aici. Chiar vorbisem înainte, le-am întrebat dacă se duc la părinți. Eh, de ce? Mai bine ne luăm noi aici ceva de băut, mâncăm, ne logăm…

Nu mă costumez în Crăciuniță sau ceva. Mi-am făcut un brăduț mic, l-am ținut pe noptieră. Nu știu dacă asta au ei nevoie să vadă, spiritul de sărbătoare, oricum sunt bombardați din toate părțile. M-a marcat că foarte mulți erau super triști. Foarte triști. Și în perioada aia și-au deschis foarte mult sufletul în fața mea. Am rămas cu membri fideli, cu tot felul de probleme: depresie, boală, singurătate.

 Unul dintre ei mi-a povestit că acum mulți ani, soția i-a murit de cancer și el a rămas cu doi băieți de patru ani. Acum băieții aveau peste 30 și nu mai veniseră să-l vadă pe tatăl lor de câțiva ani. În fiecare an de Crăciun era singur.

Am simțit că în perioada sărbătorilor oamenii erau mai triști și mai deschiși față de mine decât în restul anului. E muzica, e atmosfera de Crăciun, simți altfel. Voiau să stea cu cineva, să povestească. E singurătatea asta.

Și de Anul Nou am lucrat. Nu știu cum să-ți explic, simțeam că vreau să fiu acolo cu ei, pentru ei. Îmi făcea plăcere și încă îmi face. Simt că petrec timp cu niște prieteni.

 Și anul acesta lucrez. Mă duc înainte de Crăciun la ai mei, vreau să le dau niște cadouri, să ne vedem. Dar apoi mă întorc și o să fiu aici, la muncă. La fel de Anul Nou. Lucrez pentru ei, pentru membri, și pentru prietenii pe care îi am în studio.

Isabella: „Aud cele mai triste povești”

Lucrez de o lună și jumătate în domeniu. O să fiu la muncă de Crăciun și de Anul nou. Nu plec nicăieri, rămân în București, așa că de ce să nu lucrez? Până la urmă, nu prea ai ce să faci de Crăciun, împodobești un brad pe 24 seara, mănânci pe 25 și aia e. Mama e cu mine aici în București, deci o să am timp să stau cu ea și să merg și la muncă.

În perioada asta cred că sunt mai mulți membri și mai puține fete online. Cele care au vechime, care fac mulți bani, nu lucrează de sărbători, au alte planuri. Eu sunt la început și am ocazia acum să mai fur din membrii lor (râde). E o strategie despre care am mai vorbit cu fete din studio, dar majoritatea nu sunt de acord cu ea, preferă să-și ia vacanță.

 Membrii care stau în perioada asta pe site-uri sunt cei mai singuri și cei mai buni platnici, pentru că nu au altceva de făcut. Au vacanță, nu au familie, nu-i deranjează nimeni și asta înseamnă un privat destul de lung, care se plătește bine.

Mă aștept să aud cele mai triste povești de la oamenii ăștia singuri. Am studiat ceva psihologie și reușesc să îi înțeleg mai în profunzime, e ca un fel de terapie pentru ei. Reușesc cumva să nu mă încarc cu toate problemele lor, să le las aici. Am o viață dublă, aici la studio sunt Catherine și iau asupra mea problemele lor. Dar când mă demachiez după tură redevin Isabela, cu problemele de acasă, ale mele.

Anastasia: „Aici vin oameni singuri”

videochatvideochat
ANASTASIA (CU SPATELE) ARE 28 DE ANI. CU FAȚA, AUTOAREA ARTICOLULUI

Înainte eram asistent medical. Am lucrat mult cu copiii, la pediatrie. Sunt multe asemănări între jobul meu de dinainte și ce fac acum. La spital vedeam oameni cu probleme fizice. Aici vin cu problemele sufletești. Eu am grijă de ei în continuare.

Sunt obișnuită să lucrez de sărbători, și la spital lucram, așa că pentru mine nu e o situație specială. Plus că aici vin de plăcere, nu simt că mă forțez să vin la muncă. Aici mă simt ca acasă.

 Am vrut să încerc și meseria asta din considerente financiare, chiar dacă nu am trăit niciodată cu lipsuri, mulțumită părinților mei. Să lucrez ca asistentă o să pot și la 50 de ani, dar în domeniul ăsta, nu prea cred. Înainte credeam că a te dezbrăca e cel mai rușinos, cel mai urât lucru din lume. Dar am crescut, mi-am schimbat perspectiva și nu mi se mai pare nimic greșit în asta. Doar ne naștem goi, nu?

De sărbători stau pe site-uri oamenii singuri, care nu au cu cine să-și petreacă zilele alea libere. Pentru mine e cel mai important lucru e să fiu alături de cineva atunci când nimeni nu e. Asta e formarea mea, meseria mea de bază, să ajut oameni. Îmi place să știu că am pus o picătură din sufletul meu în viața lor. E important să simtă că e cineva acolo care e dispus să-i asculte.

Nu mă uita – o criză națională de sănătate ignorată de autorități

* Acest articol a fost inițial publicat pe inclusiv.ro. Ilustrațiile sunt făcute de Emi Balint.

hero

O mică echipă din Dâmbovița construiește pe cont propriu o rețea de cămine pentru bătrâni cu demență. Însă modelul lor nu poate fi extins cu succes fără sprijinul autorităților.

*

Un bătrân slăbănog înjură printre lacrimi. În spatele lui, o femeie își pune mănuși chirurgicale. Curăță cu atenție niște răni de pe spinarea bărbatului. În cea mai adâncă, poate să bage un deget, apoi încă unul. Mâna intră cu totul, ca într-un buzunar. Când o scoate, pe compresa sterilă se zvârcolesc viermi.

Patru ani mai târziu, bătrânul se dezbracă în fața mea ca să-mi arate cicatricele. I se întind pe spinare ca niște rădăcini încâlcite.

„Stai să vezi ce am pe buci!” chicotește știrb.

Îl cheamă Nea Stelică. A ajuns aici pe targă, după ce vecinii l-au găsit înghețat în apartamentul lui. Suntem într-un fost motel ascuns în spatele unei perdele de copaci înalți, la marginea Târgoviștei. Acum e un centru privat pentru îngrijiri paliative, în care el și alți treizeci de vârstnici își petrec ultima parte din viață. Majoritatea au ajuns aici după ce familiile lor au plecat la muncă în străinătate. Au nevoie de atenție specială pentru că suferă de o boală incurabilă: demența.

Nea Stelică și-a găsit un rost în viața centrului: își face colegele să râdă la glumițe deocheate, joacă table cu prieteni din tinerețe și adună gunoaiele din grădina cu trandafiri. La 70 de ani, zice că „e nemaipomenit aici. Mâncărică, spălat la baie, curat în cameră. Îmi văd de treabă, stau aici cu fetele astea. Jos pălăria, nu? Mai bine decât acasă.”

România îmbătrânește într-un ritm mai accelerat ca niciodată. Aproape 20% din populație are peste 65 de ani și riscă să se îmbolnăvească de demență.

Aproximativ trei sute de mii de bolnavi ar avea nevoie de îngrijiri specializate, dar centrele de stat nu acoperă cererea. În lipsa lor, apar tot mai multe centre private, însă prea puțini vârstnici își permit serviciile lor.

Femeia care i-a curățat rănile e Mihaela Stanciu, asistentă medicală și directoarea Asociației Suflet pentru Oameni și a centrului pentru îngrijiri paliative pe care l-a pus pe picioare. E o femeie mică, în jur de 40 de ani, cu un șal pământiu peste părul grizonant și un șir de mătănii la gât. Umblă de la un pacient la altul ca un titirez, le întreabă pe asistente dacă toată lumea și-a luat pastilele, dacă au udat plantele, dacă sunt gata de vizita psihiatrului.

Îmi povestește că munca ei cu vârstnicii cu demență seamănă cu ce face o dădacă: „Trebuie să știi cum să-i iei, sunt ca niște copii. Chiar dacă ei au 90 de ani, se cer la mămica, la tăticu. Și tu trebuie să le zici, bine, hai că te duc la tăticu. Să intri în poveștile lor. Să nu-i contrazici, chiar dacă trebuie să minți. Așa e boala asta. Regresează psihic. E o progresie liniară, ca la începutul vieții, doar că nu e ascendentă, e descendentă.”

„Chiar dacă ei au 90 de ani, se cer la mămica, la tăticu”

Mihaela Stanciu, directoarea centrului și Asociației Suflet pentru Oameni

Am petrecut câteva zile cu vârstnicii din centru, ca să înțeleg mai bine care le sunt nevoile și cum Mihaela și oamenii ei răspund la ele.

Într-una din zile, bat în geamul ușii de la intrare, unde e fotoliul în care moțăie de obicei Nea Stelică, cu ceafa încălzită de soarele amiezii. Mă recunoaște și descuie repede, îmi dă un „sărumânușițele” călduros și o îmbrățișare.

Camera de activități e luminoasă și plină de plante. Într-un colț, o asistentă scrie într-un excel cât și cum a dormit fiecare pacient. În aer plutește mirosul de mâncare de post care tocmai le-a umplut burțile.

Trei colege ale lui Nea Stelică picotesc în pijamale, aliniate pe o canapea. Cea mai bătrână dintre ele stă cu capul culcat în poala prietenei ei, care îi mângâie părul alb. Se ridică cu greu și se vaită cu jumătate de suflare că-i e cald. Poartă un pulover împletit gros, de care se chinuie toate trei s-o dezbrace.

Femeia are brațele rigide și nu poate să-și ridice coatele prea sus. De-abia scoate un braț, apoi pe celălalt. Cu o ultimă sforțare din partea prietenelor ei, își eliberează și capul ciufulit.

Mă apropii și se strâng imediat să-mi facă loc între ele. Le întreb cum le cheamă, ce vârste au, dar răspunsul e mereu același: „Nu mai știu, mamă”. Una din ele îmi ia mâinile între ale ei și mi le sărută, ca mulțumire că am schimbat câteva vorbe.

Mihaela a avut grijă de vârstnici toată cariera. Jumătate de zi, la Spitalul Județean din Târgoviște, ca asistentă medicală, iar cealaltă jumătate, acasă la foști pacienți, majoritatea bătrâni singuri. Cu banii strânși din îngrijirile la domiciliu și-a crescut singură cei doi copii.

Vedea că familiile își internau bunicii cu demență, pentru că nu se mai descurcau cu ei. Spitalul îi ținea doar două-trei săptămâni, apoi erau trimiși acasă. Familiile îi plimbau din spital în spital, căutând mereu altul care să-i primească. Bătrânii bolnavi erau prinși într-un carusel interminabil de internări și externări.

„Te trezești că ți-i dau acasă. Și ce faci cu ei?”, s-a indignat Mihaela. „Nu mai sunt folositori. Nu interesează pe nimeni de bătrâni. Mentalitatea e că oricum o să moară, de ce să mai investești în ei?”

Mihaela și-a dat seama că pacienții cu demență au nevoie de tratament paliativ, adică o combinație de îngrijiri medicale, psihologice și spirituale care să le îndulcească ultima parte din viață. Scopul paliației e să-i ajute să-și accepte moartea, să amelioreze simptomele bolii, precum și stresul, durerea pacienților și familiilor lor.

Așa i-a venit ideea să înființeze un centru rezidențial, în care să le ofere bătrânilor acces la medici și terapeuți, mâncare și medicamente. Dar, mai ales, în care să nu fie singuri.

„Trebuie să îi ajuți pe oameni să înțeleagă care e sensul vieții lor și să accepte moartea”, spune Mihaela. „Sunt mulți care se agață de ideea că o să se facă bine. Alții devin agresivi, sau se închid în ei pentru că se tem. Noi îi ajutăm să se liniștească, să vorbească cu familiile lor. Uneori nu mai e nimic de făcut, dar îi ajută să stea cu cineva de vorbă.”

„Trebuie să îi ajuți pe oameni să înțeleagă care e sensul vieții lor și să accepte moartea”

Mihaela Stanciu, directoarea centrului și Asociației Suflet pentru Oameni

După ce și-a terminat masterul de îngrijiri paliative, avea nevoie de o echipă de specialiști ca să facă centrul. Băiatul ei cel mare, Codruț, a devenit kinetoterapeut și face același master pe care l-a absolvit mama lui.

Doi medici de la spitalul județean din Târgoviște au renunțat și ei la specializările lor pentru paliație. Apoi, câteva femei cu experiență de îngrijitoare de bătrâni în Italia au devenit infirmierele centrului. Ușor-ușor, rețeaua s-a întregit.

„Paliația funcționează ca o mână”, continuă ea, în timp ce numără pe degete fiecare membru al echipei: un psiholog, un asistent medical, un medic, un kinetoterapeut și un asistent social. Fiecare are bucățica lui de contribuție la binele bolnavului.

Aveau însă nevoie și de câteva sute de mii de euro ca să mobileze centrul și să-l doteze cu aparatură medicală, așa că Mihaela a scris proiecte pentru finanțări europene și a făcut rost de bani.

În vara lui 2012, centrul era gata. Mai avea nevoie de un buget pentru salariile celor 20 de angajați, mâncare și medicamente. A calculat o contribuție minimală din partea fiecărui bătrân internat – 95 de lei pe zi. Majoritatea n-au pensii așa de mari, dar se descurcă cu bani de la copiii plecați în străinătate.

Mihaela susține că centrul construit de ea lângă Târgoviște e singurul din țară de îngrijiri paliative non-oncologice. Cum cererea era mare și locurile doar 30, a mai deschis unul la începutul lui 2015, într-o comună din Dâmbovița. Anul viitor îl deschide și pe al treilea, într-o casă boierească din centrul Târgoviștei, moștenită de la o pacientă pe care o îngrijea la domiciliu. În total, are în grijă aproape 60 de bătrâni, dar în Dâmbovița sunt câteva mii care ar avea nevoie de asemenea servicii.

Psihiatrul: „N-are nimeni timp de ei”

Într-o după amiază de martie, Mihaela așteaptă vizita săptămânală a psihiatrului care verifică starea pacienților din centru.

Dom’ doctor, înalt și uscățiv, se așază printre plantele din biroul ei ca să primească pacienții care încă merg pe propriile picioare.

Le pune niște întrebări simple:

– Cum vă cheamă?

– Știți unde ne aflăm?

– Cine sunt oamenii din jurul nostru?

Așa vede cât de avansată e demența și dacă mai sunt ancorați în realitate.

Doamna Alexandra intră în birou de mână cu o asistentă. Poartă o cămașă de noapte înflorată și are părul zbârlit în vârful capului. Răspunde corect la mai toate întrebările, dar se blochează când trebuie să zică câți ani are. Doctorul îi dă un indiciu:

„Poate aveți 50-60?”

Ea se rușinează ca o școlăriță: „Eeh, mai mult!”

„Mai mult, peste 80, cam cât credeți?”

„Nu, nu, mai mult. O sută și vreo… șaizeci de ani.”

Cu pacienții la pat e mai greu. La ei, boala e avansată și creierul nu prea mai funcționează. Unii nu par să-și dea seama că vorbesc cu doctorul, alții răspund cu gemete. Medicul le ajustează tratamentul și Mihaela notează totul într-un registru.

Între două saloane, îl întreb care e situația prin spitale.

Doctorul se plânge că medicii nu au răbdare cu pacienții cu demență. Unii dintre ei nu mai pot să exprime când îi doare ceva și au nevoie de atenție specială, teste și supraveghere, ca la copiii mici.

Problemele apar mai ales la secția de psihiatrie, acolo unde ajung pacienții cu demență.

„Am avut un pacient adus de familia disperată, că se agită, se dezbracă, rupe pamperșii de pe el”, povestește medicul. „A fost și la urgențe, și la psihiatrie. Nu l-au investigat, n-are nimeni timp de ei. Omul încerca să arate că îl doare ceva, dar nu l-a înțeles nimeni. Am descoperit că avea o problemă la vezică. Nu mai putea să urineze, e o senzație oribilă. Am rezolvat problema, s-a calmat pacientul.”

Doctorii, spune el, nu se uită mai departe când văd diagnosticul de demență.

„Ce e de făcut?” întreabă psihiatrul. „Să fie cât mai multe centre cum are doamna Mihaela, unde pacienții chiar sunt îngrijiți.”

A cincea cauză de deces la nivel mondial – încă nicio strategie în România 

Tabloul pe care Mihaela Stanciu și psihiatrul din Târgoviște mi l-au înfățișat arată sumbru pentru oricine are ghinionul să se îmbolnăvească de demență în România.

Deși datele la nivel mondial arată că numărul de bolnavi e în creștere, Ministerul Sănătății nu acordă importanța necesară acestei crize.

Demența e o boală fără leac, de care se îmbolnăvește cam 10% din populația globului. Se estimează că în jur de 50 de milioane de oameni suferă de demență în prezent. Potrivit datelor Organizației Mondiale a Sănătății, numărul lor se va tripla în următorii 30 de ani.

Între 2000 și 2016, numărul de morți cauzate de demență s-a dublat, astfel încât boala a devenit a cincea cauză de deces la nivel mondial.

În România, Ministerul Sănătății estimează că sunt trei sute de mii de persoane afectate de demență. Asta înseamnă că unu din 60 de oameni suferă de această boală. Din raportările Institutului Național de Statistică reiese că medicii de familie identifică doar trei mii de cazuri pe an, adică doar 1% din totalul estimat.

Cu toate astea, niciun guvern din România nu a inclus demența în Strategia Națională de Sănătate 2014-2020, în care sunt cuprinse alte boli grave: tuberculoza, diabetul. Câteva ONG-uri de pacienți au scris o petiție prin care cer autorităților să prioritizeze demența în politicile de sănătate publică, dar în doi ani au strâns sub patru mii de semnături.

La tribuna Parlamentului, aleșii au pomenit demența în discursurile lor de doar 17 ori. Doar că jumătate din timp au vorbit  despre „demența fiscală” sau „demența politică” de care își acuzau opozanții.

Sistemul public de sănătate nu este pregătit să facă față îngrijirii lor, nici în spitale, nici în centre rezidențiale. În 2017 existau doar 124 de cămine publice și 281 de cămine private pentru vârstnici în toată țara, prin care trecuseră puțin peste 16 mii de beneficiari. De-a lungul timpului, presa a semnalat condițiile mizere și abuzurile la care sunt supuși vârstnicii internați în unele din ele.

Riscul de demență este mai mare la cei care au deja un bolnav în familie. Mai sunt și alți factori care contribuie, implicați și în apariția bolilor cardiovasculare: hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, obezitatea și hipercolesterolemia. Nu există metode garantate de prevenire a bolii, dar influențarea celor patru factori printr-un stil de viață sănătos și activ scade riscurile în mod considerabil.

La început, simptomele sunt ușor de confundat cu semnele vârstei. Poate bunica uită unde și-a pus ochelarii, poate bunicul încurcă nepoții între ei, poate mama nu-și mai găsește cuvintele sau nu mai știe cum să ajungă la piață. Așa sunt bătrânii, nu?

Dar demența nu este urmarea firească a îmbătrânirii. „De fapt, simptomele pot să fie modificări cauzate de boală,” explică Gabriel Prada, medic geriatru la Institutul Național de Geriatrie și Gerontologie Ana Aslan. „Prejudecata există însă la familie, la corpul medical, chiar și la vârstnici înșiși. De aceea nu apelează la sistemul medical.”

Așa se face că cei mai mulți seniori ajung la medic prea târziu, când boala e deja într-un stadiu avansat. Asta cauzează mai multe probleme, după cum explică doctorul Prada. „E nevoie de niște evaluări periodice, de niște specialiști care să identifice simptomele bolii din timp. Ar diagnostica boala în faze incipiente, ar putea încetini avansarea ei către stadii mai grave, sau apariția unor complicații. Dacă am afla de ele la timp, asta ar scădea foarte mult costurile medicale.”

Demența: „o boală a întregii familii”

Experții insistă încă din anii 2000 că demența trebuie tratată ca o boală terminală, cum e cancerul, și că pacienții au nevoie de îngrijiri speciale de paliație în ultima perioadă a vieții.

În România, îngrijirile paliative au fost un serviciu apărut după Revoluție, oferit numai de câteva ONG-uri, mai mult pentru pacienții oncologici.

Mihaela Stanciu zice că demența e o boală a întregii familii. În lipsa centrelor de paliație, copiii și nepoții poartă responsabilitatea pe umeri, mai ales în ultimele stadii, când bolnavul are nevoie de supraveghere 24/7.

După câteva zile petrecute cu bătrânii din centrul Mihaelei, am început să recunosc niște semne familiare, pe care le mai văzusem acum mulți ani, la bunicul meu.

A fost zidar toată viața, dar într-o zi s-a dus la muncă și n-a mai știut să așeze cărămizile una peste alta. Atunci, mama și mătușa mea l-au dus la un doctor. Diagnosticul a picat ca un blestem: demență.

Timp de trei ani, viața familiei a gravitat în jurul lui. Avea nevoie de ajutor să mănânce, să stea în picioare, să meargă la toaletă. Zi și noapte, bunica a dus greul îngrijirii lui. Când au mers la București, la Spitalul 9, medicul i-a zis că că soțul ei și-a băut mințile, că jumate din creierul lui e mort și că nu mai are ce să-i facă.

Apoi i-a trimis acasă.

Oricine poate fi în situația asta, dar sunt foarte puțini oameni care știu cum să ajute

Specialiști școliți în România au apărut abia în 2012, odată cu prima promoție a masterului de îngrijiri paliative de la Brașov, singurul din țară. Abia recent, și Școala de Sănătate Publică a organizat câteva cursuri de specializare. Cei mai mulți specialiști – medici, asistente, psihologi, lucrători sociali și chiar și preoți – au absolvit la Brașov.

Paliația se răspândește încetul cu încetul în țară, dar cererea nu e nici pe departe acoperită. Un raport al Ministerului Sănătății estimează că în fiecare an, două sute de mii de pacienți cu diverse boli incurabile sau în fază terminală ar avea nevoie de paliație. Problema e că în toată țara, la stat și la privat, sunt doar 480 de medici și 390 de asistente cu atestat în domeniu.

Așa se face că în 2016, în aproape jumătate din județele țării nu existau deloc servicii de îngrijire paliativă.

Pentru bătrâni, situația e și mai dificilă. Cum se îmbolnăvesc, devin poveri de care lumea caută să se lepede. Devin cantitate neglijabilă. Asta au observat-o Mihaela și psihiatrul de la Târgoviște în spitale. Medicii au mai puțină răbdare cu vârstnicii, sunt mai puțin respectuoși, mai puțin implicați decât cu pacienții tineri.

Fenomenul are un nume, ageism, și a fost studiat de sociologi. În România, Loredana Ivan, profesoară la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, face parte dintr-o rețea internațională de cercetători care studiază felul în care percepem bătrânii și bătrânețea.

Și-a început studiul într-un amfiteatru plin cu studenți. Le-a cerut să deseneze o persoană în vârstă, ca să vadă ce stereotipuri și prejudecăți au. Apoi a repetat testul în orașe din toată țara, cu oameni de toate vârstele. Rezultatele au fost aceleași: percepția generală e că sunt fragili, rigizi, niște poveri.

Asta se proiectează în felul cum populația tânără, dar și statul, îi tratează.

Cercetătorii din rețeaua Loredanei Ivan explică fenomenul, pe care l-au studiat în 20 de țări, în cartea „Perspective contemporane asupra ageismului”: un bătrân, mai ales unul bolnav de demență, se oglindește în fiecare om ca o aducere aminte a inevitabilității propriei degradări. Reacția naturală e de dezgust, respingere, desconsiderare. Imaginea vârstnicului senil și inutil e dezumanizantă, așa că sentimentul de vinovăție față de el scade.

Doar că îmbătrânirea nu ocolește pe nimeni. Tinerii de astăzi, dezgustați de boală, vor ajunge babele și moșnegii de mâine, pe care îi ignoră și respinge societatea.

Ce fac Mihaela Stanciu și oamenii din rețeaua ei arată că există soluții pentru bătrâneți liniștite și pentru o moarte demnă. Fără sprijinul statului, însă, ele rămân inaccesibile celor mai vulnerabili dintre noi – vârstnicii și bolnavii.

Vrei să ne ajuți? Spune-ne părerea ta despre acest material. Completează formularul aici.

Erată: În versiunea inițială a articolului am scris greșit că tuberculoza este o boală incurabilă. Am corectat eroarea după ce ne-a fost semnalată de Radu Lupaescu, membru al comunității Inclusiv, căruia îi mulțumim.

 

Înțelegeți, neamuri, și vă plecați

de Vlad Ursulean și Ștefania Matache

Trump și Putin întemeiază o familie.

Ultra-conservatorii americani

se înfrățesc

cu ultra-ortodocșii ruși.

Înțelegeți, neamuri, și vă plecați.

 Droguri, arme? mă-ntreabă un bărbat la intrarea în Palatul Republicii din Chișinău.

 

 Doamne ferește! zic și mă lasă să intru.

 

Înăuntru, bărbați înarmați cu puști cu baionete.

 

Sunt înșirați pe scările de marmură, până la o ușă mare de lemn, pe care o păzesc nemișcați.

 

A început al XII-lea Congres Mondial al Familiilor.

Pătrund în Sala Mare, cu candelabre imense deasupra multor rânduri de bărbați încruntați – americani la costum, ruși la sutană și sute de conservatori din zeci de țări.

În fața lor, reprezentantul Bisericii Ruse, suit pe un podium, grăiește amplificat în boxe, proiectat pe ecrane imense:

Felicit bărbăția președintelui Dodon!

Președintele Republicii Moldova rânjește din primul rând. Tocmai a declarat că vrea să scoată în afara legii orice gest imoral.

Discursul lui a descris o stare de urgență: o treime din populație a fugit din țară și mulți și-au lăsat copiii în urmă, pradă homosexualilor!

Încerc să redau cât mai fidel situația tulburătoare pe care au descris-o participanții:

Suntem atacați de cultura morții.

Societatea se degradează. Creștinii degenerează și dispar.

Albii nu mai fac copii. Și când mai scapă câte unul li-l îndoctrinează propaganda gender.

Educația sexuală face copiii dependenți de sex. Să nu îi lăsați nici în tabere de vară, că îi învață prostii!

Ei vor să creeze acest om nou, care să călătorească ușor, să fie conectat cu orice identitate, să poți face orice cu el.

Vor să facă revoluție.

LGBT, avortul și teoria genului sunt doar instrumente pentru a atinge acest scop: noua ordine mondială.

Comunismul se întoarce, adus de Soros.

APOCALIPSA

REȚEAUA LUI SOROS

Cine este dușmanul familiei? Oamenii obișnuiți, mișcările grassroots? NU. Adevăratul dușman este Soros.

 

Soros este un troțkist.

 

E reprezentantul unor structuri care includ Familia Rothschild.

 

Ideologia lui este lupta societății deschise cu societatea organică.

 

Vrea vaccinare obligatorie, transplanturi de organe, sinucidere asistată!

 

Marele proiect al lui Soros e să aducă peste un milion de imigranți islamiști.

 

Cine îi finanțează pe ăștia? De unde vine expertiza lor?

 

Ei, dacă urmărim banii printr-o schemă complicată, ajungem la Soros.

Împotriva societății deschise s-a ridicat o rețea globală de patrioți:

REȚEAUA FAMILIEI

APOCALIPSA

2013: Croația ☑︎

2015: Slovacia ☒

2015: Slovenia ☒

2018: România ☐

O serie de referendumuri la indigo scutură fostele state comuniste din Uniunea Europeană.

Estul nu e încântat că Vestul cere drepturi pentru homosexuali în schimbul granițelor deschise.

Fractura a fost observată de o rețea globală care oferă organizațiilor conservatoare locale ‘kituri de referendum’.

Nu trebuie neapărat să le finanțeze, ci să le dea un țel comun și forța unei ideologii mondiale, propovăduite de cei mai puternici băieți din lume.

Comunicarea e în stilul evanghelicilor americani, dar direcția e dată de organizații rusești care mai susțin separatiștii ucrainenieuroscepticiiBrexitul, mișcarea anti-vaccin și rețeaua partidelor de extremă dreapta din Europa.

”Construim armate în orașele mari din întreaga lume”, susține directorul Congresului Familiilor IX.

Unii dintre speakeri sunt pe lista de sancțiuni a UE+SUA.

Yelena Mizulina, senatoarea rusă care a inițiat dezincriminarea violenței domestice, nu are voie nici să intre pe teritoriul UE. Dar în Republica Moldova pune la cale o nouă ordine mondială cu tovarășii americani.

Teoretic, cetățenii SUA nu ar trebui să interacționeze cu Mizulina, fiind considerată pericol la adresa siguranței naționale.

 

Dar vremurile s-au schimbat, regulile vechi sunt date la o parte și susținătorii lui Trump își dau mâna cu susținătorii lui Putin în sprijinul extremiștilor europeni.

 

“Lupta pentru valorile tradiționale e mai ușor de purtat în est decât în vest. Trebuie să începem lupta de la periferie și să avansăm spre centru”, zice organizatorul american.

 

“Era greu înainte să vorbim despre lucrurile astea, dar acum ne susține noul președinte al SUA.”

Ce se va întâmpla după ce rețeaua neo-familistă va distruge dictatura Bruxelles-ului?

 

Ne vom întoarce la sate.

 

Orașele strică normalitatea. Oamenii trăiesc în cuști de beton, unde nu mai e diferență între bărbat și femeie. Așa ajung bărbații să poarte tocuri și femeile pantaloni.

 

La sat e clar care e treaba bărbatului (să pună pâinea pe masă) și care a femeii (să crească copii).

 

La sat, oamenii vor să se înmulțească. Un copil în plus înseamnă o mână de ajutor în plus.

 

Deci obștea sătească e idealul de comunitate. Dar țara cum ar trebui condusă?

Rușii visează un fel de teocrație, cu un lider puternic înconjurat de fețe bisericești. Și oligarhi care administrează sfera de influență, îndeplinind voia lui Dumnezeu prin offshore-uri.

 

Americanii construiesc o rețea anti-Soros după chipul și asemănarea conspirației.

 

Prințul Louis de Bourbon, urmașul regelui care a fost decapitat de Revoluția Franceză, declară că familia regală este conducătorul natural al unei țări.

 

Naturalețea e tulburată olecuță la ceremonia de închidere, când un preot georgian, vorbind în limba română, condamnă invazia rusească din 2008, care a dus la dezbinarea multor familii.

 

Rumoare în sală. Rușii își scot căștile de traducere și încep să vocifereze; vreo doi chiar părăsesc sala.

 

Tipa de lângă mine, chipurile o irlandeză pioasă, se dovedește a fi activistă sub acoperire.

 

Izbucnește muzica și zeci de fetițe năvălesc pe scenă, în rochii albe. Fac un fel de dans al fertilității, pe versuri de Michael Jackson traduse în rusă. Apoi o horă moldovenească!

 

Președintele Dodon este profund mișcat, mângâie fetițele pe cap și se pozează cu rodul țării și cu extremiștii ruși.

Se restabilește ordinea naturală. Încep să o observ peste tot:

 

În trenul de București, o doamnă povestește că tocmai și-a vizitat copiii în America și i s-a părut o țară minunată, pe care o strică negrii și homosexualii.

 

Prin oraș, am văzut-o în graffiti-urile care cer moartea țiganilor și a refugiaților. Am auzit-o de la geamul casei, în blestemele vecinilor pentru clanurile rivale.

 

Cu toții caută soluții simple și brutale pentru simptomele unor fenomene complexe, care scapă de fapt de sub controlul întregii umanități.

 

Doamne-ajută.

Portretul tânărului actor la admitere

* Acest articol a fost inițial publicat pe scena9.ro. Toate fotografiile sunt făcute de Andrei Becheru.

Vara asta am fost  la Cluj, să-i cunoaștem pe unii dintre cei care își doresc să devină actori la Facultatea de Teatru și Film de la Universitatea Babeș Bolyai. Am vrut să înțelegem mai bine ce înseamnă admiterea la actorie, ce așteptări au acești tineri de la facultate și cum își văd viitorul pe scena românească. 

Într-o dimineață de iulie, am ajuns în curtea Facultății de Litere de la Babeș Bolyai, plină de Hamleți și de Cassandre care își repetau rolurile. Cei aproape 70 de candidați înscriși pe cele 30 de locuri de la actorie aveau de trecut un examen din trei probe.

Prima probă e o combinație dintre un interviu despre motivațiile fiecărui candidat și prezentarea repertoriului. Repertoriul cuprinde zece poezii din stiluri diferite, două povestiri, trei fabule și două monoloage. Ai libertatea să-ți alegi ce vrei din literatura universală, mai puțin unul dintre monoloage, pe care trebuie să-l selectezi dintr-o listă de texte clasice, impuse de comisie.

Cei din prima serie așteptau aliniați de-a lungul unui hol înghesuit cu mobilă veche de recuzită, într-o aripă de la parterul clădirii, convertită în sală pentru repetiții de teatru.

O fată desculță făcea ture de la un capăt la altul, cât își încălzea mușchii feței. Prra, Prre, Prri, Prro, Prru, răsunau exercițiile ei de dicție. De fiecare dată când ajungea în capătul holului, se oprea pentru un moment cu ochii închiși. Își îndrepta umerii, inspira adânc și expira sacadat, ca și cum ar fi avut un mare nod în gât. După câteva ture, unul din profesori a scos capul pe ușă și-a chemat-o la probă. Fata a ezitat o clipă în pragul sălii de examen, să mai ia o gură de aer, ca un scafandru înainte să se arunce în mare. Dacă trece cu bine de prima probă, urmează alte două, gândite să-i testeze aptitudinile fizice, respectiv cele muzicale.

Am vrut să vedem ce presupune, mai exact, o probă de aptitudini fizice, ca să avem o imagine mai clară a procesului de pregătire a unui actor în devenire. Am primit permisiunea să asistăm la o parte din sesiunea de examinare, așa că am intrat în sala cu pereții acoperiți de cortine negre.


Proba de aptitudini fizice de la admiterea la actorie

Înăuntru, tinerii îmbrăcați în haine simple, negre din cap până-n picioare, primeau încurajări din partea profesorilor: „Hai, să nu uitați să respirați, să zâmbiți, da? Calmați-vă puțin!”

„Prima parte a zilei e dedicată legăturii dintre corp și minte”, explică unul dintre profesori. După încălzire, același profesor demonstrează exercițiile. Primele sunt simple, ca la orele de educație fizică: săritura broaștei, mersul piticului, fandări.

Abia după prima jumătate de oră începe partea complicată, gândită să testeze coordonarea ochi-mână-picior și reflexele candidaților: mers în cerc cu bătaie de palme pe fiecare pas, apoi între pași. Cu mâna dreaptă desenează în aer o cruce, iar cu stânga, în același timp, un cerc. Aleargă cu ochii închiși. Aruncă o minge în aer și cazi pe podea în același timp cu ea, în poziții cât mai diverse.

Pe măsură ce exercițiile devin din ce în ce mai solicitante, fețele roșii se contorsionează concentrate, iar pe tricourile negre înfloresc pete de transpirație. Din ușurința cu care mulți actori se mișcă pe scenă, n-ai crede că-n spate stă o muncă așa de intensă.

N-am putut urmări proba până la sfârșit, dar i-am așteptat pe candidați la ieșire, să aflăm cum le-a mers examenul, care le sunt speranțele față de facultatea de actorie și fricile față de viitor.


„Un călător mereu cu valiza în spate”
(Ilinca Dandoczi, 19 ani, Turda)

Eu candidez pe locurile pentru romi, iar profesorii din comisie m-au întrebat dacă am vreo problemă cu asta, dacă mă simt discriminată. Acum, la admitere, nu am avut probleme. Dar uneori simt din partea oamenilor o distanțare față de mine. În liceu, unde am studiat teatrul, am simțit-o și de la profesori, și de la colegi. Din cei patru profesori de teatru pe care i-am avut, cu ultimul au scârțâit lucrurile. Nu mă plăcea deloc, nu știu dacă din cauză că sunt romă sau avea alte motive. Dar lucrurile astea nu mă frapează sau marchează în vreun fel. Nu caut să fiu prietenă cu toată lumea. 

Mă pregătesc de mult timp pentru meseria asta. Eram la grădiniță când am mers pentru prima dată la un concurs de talente, pe care l-am și câștigat. Apoi am făcut patru ani la liceul de teatru din Cluj. Deci am fost pe scenă destul de mult, dar știu că asta nu însemnă că am mari șanse să-mi găsesc de muncă după facultate. Nu mai știu unde am auzit vorba asta, că un actor e un călător mereu cu valiza în spate. Adică dacă n-o să găsesc de muncă aici, mă duc la Satu Mare. Dacă nu găsesc nici acolo, mă duc la Baia Mare. Mă duc oriunde aș putea să găsesc un loc de muncă într-un teatru de stat. Unde o să găsesc, înseamnă că acolo mi-e locul. 

Le-am promis profesorilor din comisie că, dacă intru, o să scap de kilogramele în plus. Unul din ei chiar m-am întrebat când am început să mă îngraș. Le-am povestit că la 12 ani am fost operată pentru chisturi ovariene și mi s-a dat tratament cu anticoncepționale. Atunci a început dezvoltarea mea pe lateral. Eu nu am nicio problemă cu asta, dar știu că, dacă vreau să rezist o viață întreagă în lumea asta a teatrului, am nevoie de condiție fizică. Dacă o să am un spectacol de patru ore, ce o să fac, leșin pe scenă după prima oră? 


„Aș vrea să fiu actor într-un serial fix pentru oamenii ăștia ca mine”
(Laurențiu Ene, 21 ani, Năvodari)

Acum trei luni eram într-o depresie urâtă. Terminam facultatea de litere, dar nu voiam să mă fac profesor, că nu e de mine. Nici navigator nu voiam, ca toată suflarea masculină din Constanța. Eram buimac, confuz, trist, în căutarea sensului. Așa am decis să fac o altă facultate, chiar dacă mă simțeam bătrân. Dar ce facultate? Păi, actorie! Că mi-a plăcut dintotdeauna, am vrut dintotdeauna, am frisoane când mă uit la seriale sau la filme și e vreo scenă în care m-aș vedea pe mine, vreau să fiu acolo. 

Aș vrea să fiu actor într-un serial fix pentru oamenii ăștia ca mine. Să știu că undeva, acolo, e un băiat singur și trist care se uită la mine și își schimbă starea emoțională. 

Mi-am dat seama că am afinitatea asta pentru actorie pentru că îmi vine foarte ușor să mint. Cred că sunt chiar un mincinos compulsiv. Mai ales la chestii random, de genul mă întreabă cineva cum mă cheamă și eu zic Mihai. Direct, fără să mă gândesc prea mult. Mint pur și simplu. Dar promit că pentru interviul ăsta nu am mințit cu nimic. 


„E absurd să-ți dorești să ai o viață în afara mediului ăsta”
(Alexandra Cheroiu, 23 ani, Târgu Jiu)

Alexandra a terminat facultatea de actorie la începutul verii și se pregătea pentru admiterea la master. Am rugat-o să-și amintească ce așteptări avea de la facultate în urmă cu trei ani, când a dat admiterea la licență, și dacă ele s-au împlinit.

Credeam că știu în ce mă bag. Dar nu aveam nicio idee. Să fii student aici îți impune un anumit stil de viață. E ca și cum te înrolezi pentru trei ani. E atât de intens, că îți acaparează toată viața. În primul an de facultate aveam foarte mulți colegi cărora nu le convenea că nu au timp să iasă în oraș, că aveam weekendurile mereu ocupate, că n-aveam timp să mergem acasă, să ne sunăm mamele. Uneori nu aveam nici vacanțe. E absurd să-ți dorești să ai o viață în afara mediului ăsta. Sunt niște sacrificii pe care trebuie să le faci. 

Față de acum trei ani, mi s-a zdruncinat tot ce credeam despre teatru, despre mine, ființa mea cu totul. Nimic din ce credeam eu că e cert nu a fost sigur, așa că am luat-o de la capăt cu căutările. Am trecut printr-o criză identitară, care mi-a prins foarte bine. 

Avantajul în a fi student aici e că nu o să ți se spună niciodată că teatrul se face așa, într-un singur fel, după o rețetă. Aici profesorii îți prezintă diversele școli care au apărut de-a lungul timpului în teatru și te lasă să-ți alegi ce ți se potrivește mai bine. Asta e cea mai importantă lecție cu care am rămas după facultate: că poți să te formezi cum vrei tu. 

Nu aș vrea să am un job într-un teatru de stat. Sigur, îți oferă siguranță, stabilitate. Dar mie nu-mi place politica din teatrele de stat. Mi-e foarte greu să mă conformez unor lucruri cu care nu sunt de acord. 


„Nu vreau să renunț la visul ăsta”
(Cristina Bordeanu, 19 ani, Brașov)

Vara trecută a fost la Jurnior Summer University, o tabără făcută de organizația studenților din Babeș Bolyai, pentru elevii care trec din a XI-a în a XII-a. A fost ca un trailer pentru viața de student, ca să-ți dai seama unde vrei să dai la facultate. Eu am ales teatru, bineînțeles, și m-a cucerit o studentă din anul doi la actorie, care a făcut un workshop cu noi.

Tata a lucrat la opera din Brașov. Punea decorurile. Când eram mică, mergeam foarte des la operă. Imaginează-ți cum e pentru un copil de trei ani să se uite la „Vrăjitorul din Oz”, eram fascinată. La un moment dat mi-am făcut curaj și am vrut să particip și eu. Eram super hotărâtă să intru și eu în lumea aia, să fac parte din poveste. 

Nu mă văd făcând altceva în viață. Chiar dacă nu intru acum, o să aștept un an ca să mai dau o dată. Nu vreau să dau la altă facultate și să renunț la visul ăsta. 


„Nu e loc pentru noi”
(Katja Bauer, 20 ani, Baia Mare)

Sper ca facultatea să-mi dea mediul în care să-mi exploatez calitățile și să lucrez la defectele mele. Mi-ar plăcea mult să fac și un master și un doctorat în teatru, ca apoi să fiu profesor universitar la actorie. 

M-aș angaja la un teatru de stat, dar știu care e situația actuală în ele, mi se pare foarte, foarte trist. Actorii bătrâni se țin de pozițiile lor, chiar dacă unii din ei nici nu mai apar pe scenă. Nu vreau să fiu rea, dar sunt atâția actori tineri, cu sete de muncă, cu dorință de a face lucruri, de a crea, dar nu e loc pentru noi. 

Despre facultate am auzit că e foarte solicitantă, că nu-ți lasă timp liber pentru nimic. Pe mine nu mă deranjează, îmi place să lucrez la foc continuu, să fiu în priză.

Despre profi am auzit că sunt implicați, că nu vin la cursuri doar așa, ca să vină. Am făcut cu ei o săptămână de pregătire înainte de admitere și mi-a plăcut mult. Am făcut exerciții fizice, jocuri, tot felul de chestii ca să ne mai dezghețăm și să ne vadă și ei care, cum suntem. Ne-au dat și sfaturi pentru admitere: să fim deschiși, să exploatăm stările la maxim, să nu ne fie frică. Că și ei sunt la fel de emoționați și de curioși ca noi. Nu sunt niște zei, iar noi sclavii lor.

Totuși, am avut super emoții, îmi tremurau mâinile. Opriți-mă din tremurat! Dar mi-am luat un moment și am mers mai departe. Asta înseamnă să fii curajos, să te caci pe tine de frică și mergi mai departe.

 

Cinci personaje în căutarea unui loc la facultate

* Acest articol a fost inițial publicat pe scena9.ro. Video: Andrei Becheru.

O baie de pe holul căminului, o bucătărie comună mai mult goală, un dormitor înghesuit din cămin, cu paturi supraetajate, un colț verde de campus. Acestea sunt scenele pe care câteva zeci de elevi din toată țara, care tocmai au terminat liceul, își repetau textele pentru examenul de admitere la actorie, la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj. În câteva zile, urmau să tremure în fața examinatorilor, cu speranța că, din toamnă, profesorii din comisie vor fi și ai lor. Unii din ei aveau experiența trupelor de teatru de liceeni. Alții plătiseră luni bune de meditații de la actori din orașele lor. Pentru cei mai mulți dintre ei, admiterea a fost prima apariție pe scenă din viața lor.

Anul acesta, pe cele treizeci de locuri de la Facultatea de Teatru și Film din Cluj, s-au înscris peste șaptezeci de candidați, cei mai mulți din Timișoara, Baia Mare și Vâlcea. În perioada admiterii, care a avut loc luna trecută, s-au cazat în campusul Hașdeu al Universității Babeș-Bolyai, la doi pași de Grădina Botanică. Am stat și noi  câteva zile cu ei la cămin, să prindem ceva din atmosfera de dinaintea examenelor și să-i cunoaștem pe unii dintre tinerii care-și doresc să devină actori.

Pentru admitere, aceștia au de pregătit un repertoriu care trebuie să cuprindă zece poezii, trei fabule, două povestiri și două monoloage. La proba monologului ajung doar cei care trec de primele două probe, cea eliminatorie și cea de atelier. Dintre cele două monoloage pe care le au de învățat, unul trebuie să fie din lista obligatorie de clasici – Shakespeare, Moliere, Caragiale, Cehov, Eugen Ionesco -, iar pe al doilea, au libertatea să-l aleagă din literatura universală, în funcție de temele cu care rezonează. I-am rugat pe cinci dintre cei care au dat vara aceasta examen la actorie în Cluj să împărtășească cu noi unul dintre monoloagele pregătite pentru admitere,  ca să înțelegem mai bine o parte importantă din procesul prin care sunt evaluați viitorii actori. Apoi, i-am invitat să ne explice ce i-a făcut să-și aleagă textele respective, ca să înțelegem mai bine legătura lor cu personajele.

Ioana Mihaela Teodorescu (19 ani, Râmnicu Vâlcea), în rolul Melissei Wright din piesa Treapta a noua de Tom Ziegler

În monologul meu e vorba despre o fată care vorbește cu mama ei alcoolică. Nu mă identific neapărat cu personajul, pentru că nu am trăit ce a trăit ea, dar pot să empatizez. Melissa mi s-a părut interesantă, e o copilă, nu mi-ar fi greu s-o joc. Restul personajelor din piesă erau mature, iar eu nu sunt sigură că pot stăpâni un așa rol. O copilă mi-e mai aproape. 

Nu am făcut pregătire, pentru că mi se pare că un actor ar trebui să simtă, nu să învețe de la cineva să facă mecanic un rol. Trebuie să știi textul, atât, restul vine din ce simți tu. Am tot repetat până când m-am simțit destul de sigură să cer un sfat de la o profesoară, care mi-a zis că e foarte bine. I-am zis că e doar o idee, poate să-mi dea sfaturi s-o modific, dar a insistat că e foarte bine așa cum joc eu. Păi ce să zic, mulțumesc!

Mihai Alexandru Butnariu (18 ani, București), în rolul lui Hamlet din piesa Hamlet de William Shakespeare

Să trăim sau să murim cu toții? Hamlet spune asta după ce îl descoperă mort pe taică-su, și se întreabă: dacă există o viață după moarte, noi de ce ne mai chinuim cu viața asta? Dar n-o zice la modul „hai să ne sinucidem cu toții”. El spune că putem să trăim fericiți și aici, pentru că nu știm ce urmează după.

Eu, personal, nu cred că există o viață de apoi. Nu cred într-o eternitate în care ardem cu toții într-un cazan sau plutim toți pe un nor și suntem fericiți. Ar fi plictisitor. Dar cred foarte mult într-un ciclu, cred în reîncarnare. Adică trăiesc viața asta, apoi mor și mă nasc iar în 2030. De fapt, nu, nu vreau să mor atât de repede, hahaha! Mai bine în 2300. Momentan nu vreau să știu cum e să mori. Deși ar fi interesant să joc un personaj care moare pe scenă. Aș vrea să văd cum m-aș simți. 

Eszter Balász Bécsi (18 ani, Miercurea Ciuc), în rolul unei femei din piesa Cirkusz de Karinthy Frigyes

Nu știu cum se numește personajul meu. Este o femeie bătrână, care vorbește despre o ceartă pe care a avut-o cu prietena ei, Olga. La mijloc e rochia prietenei. L-am ales pentru că e comic, am râs prea mult când l-am văzut din întâmplare într-un video pe Youtube. 

Vreau să devin actriță pentru că îmi place să dansez, să cânt, să fiu pe scenă. Chiar dacă văd cât de subfinanțate sunt teatrele din România, mi-aș dori să lucrez într-un teatru de stat. În Miercurea Ciuc, de unde sunt eu, e un teatru de stat, dar e mic. Sunt mulți care termină în România la secțiile de maghiară, dar nu prea au șanse la teatrele din Ungaria, pentru că acolo sunt universități mai mari, care produc proprii studenți la actorie. Știu care e situația, dar asta este, îmi urmez visul. 

Valentina Moghina (18 ani, din Râmnicu Vâlcea), în rolul Robertei din piesa Jacques sau Supunerea, de Eugen Ionesco

Am ales-o pe Roberta pentru că mi se pare că îmbracă toate formele pe care eu aș putea să le îmbrac. În prima parte a monologului, e veselia întruchipată, dar plânge. În a doua parte, vorbește despre moarte într-un mod foarte lejer. Îmi place asta pentru că noi exagerăm foarte mult moartea, deși de fapt e ceva foarte normal. E o parte firească a vieții, e sfârșitul, dar n-ar trebui s-o vedem în mod tragic. Până la urmă, toți ajungem acolo. 

Are tot ce pot eu să duc, plus-minus. O joc un pic diferit de alte interpretări pe care le-am mai văzut, vreau să-mi pun amprenta. O exagerez mult, ea chiar e exagerată în firea ei. Sunt fascinată de Eugen Ionescu, așa că am căutat un monolog al lui. Am lucrat mult, mai ales la partea cu actul sexual despre care vorbește în monolog, ca să pot să-i înțeleg stările, să se potrivească cu textul în sine, și cred că am reușit, de partea aceea sunt cel mai mândră. 

Costică Buzilă (19 ani, Tecuci), în rolul Nebunului din piesa Însemnările unui nebun de Gogol

Monologul meu e doar prima parte dintr-un text foarte lung, de vreo douăzeci de pagini. Am făcut din el o piesă de teatru la mine în oraș, în Tecuci. Am învățat tot textul după ce l-am ascultat de sute de ori în căști, mi-am făcut un playlist și l-am pus în scenă la Casa de cultură. Au fost doar 25 de persoane în sală, dar pentru mine a fost cea mai fericită zi din viața mea. Am trăit și paroxismul disperării și paroxismul fericirii în aceeași zi. E un text pe sufletul meu, pentru că durează două ore și sunt singur pe scenă. Mi-a plăcut să depun atâta efort pentru mine, cred că sunt și cam egoist sau cam megaloman.  

Când am o stare senzațional de bună, pur și simplu îmi vine să spun textul. Mă înregistrez când îl spun și când termin, simt că mi-am reorganizat gândurile, scap de toată energia aia pe care n-am cum s-o folosesc. Când aș putea avea răbufniri de furie sau de frustrare sau de deznădejde, foarte rar mi se întâmplă să le dau curs, le țin în mine. Când fac piesa, sub cupola imensă a textului, eu scot disperarea aia din mine. 

Cum depășesc românii frica de moarte, de la 14 la 90 de ani

*acest articol a apărut inițial pe Vice România. Toate fotografiile sunt făcute de Vlad Eftenie.

Eram teribil de speriată să rămân singură, când eram mică. Mai târziu, am aflat că asta era doar una dintre deghizările unei temeri pe care suntem programați să o simțim cu toții: frica de moarte, așa cum mi-a explicat psihoterapeuta Denisa Călin.

 În copilărie există teama de abandon, când separarea de părinți poate fi egală cu șanse mici de supraviețuire. În adolescență se traduce prin atitudinea sfidătoare și prin prostiile riscante pe care le faci. Da, bețiile crunte sau drift-urile cu motorul de la 17 ani erau felul tău de a-i arăta morții degetul mijlociu, tocmai pentru că ți-era frică de ea. La fel cum, probabil, îți e și în prezent.

Psihologul mi-a explicat că totul e să transformi teama asta dintr-o forță distructivă, într-una constructivă, care să te ajute să îți trăiești zilele cu folos. Când te împaci cu ideea că viața ta este efemeră, reușești să vezi în perspectivă și să îți folosești la maximum timpul prețios pe care îl mai ai ca să faci ce-ți dorești.

Am întâlnit această convingere și la unii oameni, fiecare aflat într-o altă etapă a vieții, cu care am discutat despre relația lor cu moartea și cum au reușit să facă pace cu ea. Folosește-te de ce au spus ei, ca să te gândești și tu la asta și, cine știe, poate vei fi mai fericit cu viața ta.

14 ANI
Kiki, elevă

femei-vesele
„CE CONTEAZĂ E SĂ TE DESCURCI BINE ÎN VIAȚĂ.” KIKI

CONFRUNTAREA. Când eram mai mică, mi-a murit un prieten din grădiniță. Avea 10-11 ani și a făcut cancer. Poate sună rău, dar nu m-a afectat. M-a făcut să mă gândesc ceva timp la deces și cred că de-aia sunt acum așa ok cu ideea. Mai degrabă, mă gândesc ce aș face financiar, școala la care merg costă bani, dacă mama sau tata mor, ar trebui să mă mut la un liceu obișnuit. Am vorbit și cu oameni de vârsta mea despre moarte, dar pentru majoritatea e doar o glumă. Mai spune câte unul că, dacă nu venim la înmormântarea lui, se supără rău și noi râdem. Cei mai mulți zic că, dacă mor, aia e, au avut a good run.

VIITORUL. După ce mori, nu contează ce se întâmplă. Nu există Dumnezeu. S-a terminat. Toată lumea moare, de-aia nu mi-e frică. Ce contează e să te descurci bine în viață. E un joc, fiecare decizie pe care o iei contribuie la succesul tău. Școala sau munca grea nu te ajută să ajungi foarte sus, mai important este să ai conexiuni și să te descurci să manipulezi cât mai multe persoane.

20 DE ANI
Andrei Stupu, activist

barbati la masa
„SUPRAVIEȚUIM PRIN IMPACTUL PE CARE ÎL AVEM ÎN VIEȚILE CELORLALȚI.” ANDREI

CONFRUNTAREA: Am suferit mult după dispariția bunicii. Eram implicat într-un proiect de teatru-forum, iar, cu cinci minute înainte de piesă, m-a sunat mama să-mi dea vestea. M-am gândit, dacă bunica ar fi în sală, și-ar dori să plâng într-un colț sau să să se bucure de reprezentație? A vrut mereu să mă vadă actor, așa că am urcat pe scenă cu gândul la ea și am jucat cu forță maximă.

În ultimii doi ani din viața ei, a croșetat cuverturi pentru pat, pentru rude. Pun mâna zilnic pe un produs al minții bunicii mele și astfel existența ei continuă, memoria mea o ține în prezent. Asta mă face să fiu împăcat cu moartea ei. La fel gândesc și despre dispariția mea.

VIITORUL. Supraviețuim în memoria celorlalți prin impactul pe care îl avem în viețile lor. O să continui să exist prin opera intelectuală pe care o creez. Cât de mulți sunt cei pe care îi atingi, depinde de ce ai realizat. Ca atunci când cade o piatră într-un lac. Dacă e micuță, provoacă unde slabe. Dacă ai făcut o chestie consistentă pentru umanitate, faci valuri, care se vor calma în timp. Cât voi trăi, spre asta voi tinde.

28 DE ANI
Andrada Lăutaru, jurnalistă

scena-goala
„INDIFERENT CÂTĂ IUBIRE AI ÎN JUR, CÂND MORI EȘTI SINGUR.” ANDRADA

CONFRUNTAREA: Când am pierdut controlul mașinii, acum două luni, am știut că o să se termine cu accident. Gândeam doar „nu se poate să mor!”. Impactul cu parapetul a fost puternic, cel mai tare zgomot pe care l-am auzit în viața mea. M-a străpuns ceva, m-am uitat la picioare, dar nu am văzut unde începe unul și se termină celălalt. Blugii erau plini de sânge, dar nu mă durea nimic, de la adrenalină.

Respiram greu și mi-am zis: dacă n-am murit încă, doar n-o să mă sufoc acum. Mi-am dat cu pumnul în piept și mi-a revenit respirația. Simțeam o căldură în burtă și am bănuit că, dacă am hemoragie internă, o să mor curând. După câteva minute în care nu mi s-a înrăutățit starea, mi-am dat seama că am scăpat. Dar după accident, medicii au zis că organele mi se pot opri oricând.

 Când m-am trezit, o doctoriță îi spunea mamei că a făcut tot ce se putea și că trebuie să aștepte. Auzeam tot, dar nu puteam deschide ochii. Am vrut să întind mâna, dar n-am reușit. Am intrat în panică absolută, urlam în gând: „Ajutor!”. Apoi am luat o gură de aer și am strigat.

FRICA. Teama mea e că n-o să mai fac ce fac, că n-o să mai vorbesc cu oameni, că o să fiu singură. Indiferent câtă iubire ai în jur, când dispari, ești singur.

LINIȘTEA. Prima întrebare a fost dacă o să merg iar. Îi rugam să-mi spună adevărul, pentru că eu nu-mi simțeam picioarele. Ziceau că e grav, dar că o să fie bine. Nu știu dacă a fost naivitate sau optimism, dar dacă puteam să respir, să vorbesc, nu simțeam că urmează să dispar.

În primele zile de spital, mă gândeam că, dacă mor, oricum n-am ce face. O să rămân în negrul total pe care-l vedeam înainte să deschid ochii, n-o să mai exist și o să-mi fie bine. Nu știam cum să-i explic mamei că nu e nimic de plâns, că nu e rău, că n-o să sufăr. Ajungi la un fel de împăcare tacită cu moartea, dar nu o poți explica celorlalți. Cu mama n-am vorbit niciodată despre asta.

33 DE ANI
Barna Nemethi, regizor

barbati-la-masa
„ASTA E MOARTEA: SĂ ACCEPȚI CĂ NU AI CONTROL ASUPRA VIEȚII.” BARNA

CONFRUNTAREA. Pierderea prietenului meu cel mai bun din liceu mi-a schimbat percepția despre moarte. În facultate s-a sinucis. Prima reacție a fost de reproș. Apoi m-am gândit că trebuie să-i respect decizia. Era viața lui și s-a descurcat cât de bine a putut. Nimeni nu are control asupra morții: prietenul meu avea o boală psihică, părinții lui nu aveau educația necesară să-l ajute, noi eram prea ocupați cu viețile noastre.

FRICA. Mi-e teamă că o să mi se deterioreze creierul de demență, de Alzheimer, ca bunica. Imobilizată la pat, se uită toată ziua în tavan. Nu știe cine sunt sau cine e. Este inuman să ții o ființă în viață, când ea este, de fapt, moartă.

LINIȘTEA. M-a ajutat să înțeleg că sunt doar o picătură într-un ocean, că timpul este infinit. Atunci a dispărut din presiunea de a duce o viață a cărei moarte să însemne ceva. Cu cât egoul tău devine mai mic, cu atât acceptarea morții vine mai natural.

VIITORUL. Părinții mei trăiesc foarte mult pentru ce se va întâmpla după ce n-o să mai fie. Au impresia că toate sacrificiile și deciziile lor se înscriu într-un patrimoniu care va fi păstrat și respectat după moartea lor. În loc să-și trăiască viețile, ei se gândesc la ce-o să fie după. N-o să fie nimic, you should stop wondering.

40 DE ANI
Diana Pop, antreprenoare

ring de parastas
„CEA MAI ÎNGROZITOARE PANICĂ E CĂ O SĂ-ȚI MOARĂ COPILUL.” DIANA

FRICA. Până să fac un copil, la 29 de ani, nu mă interesa ce se întâmplă în jurul meu. Nu eram conștientă că, dacă aș fi pățit ceva, părinții mei ar fi fost devastați. Când am rămas gravidă, am început să port centura de siguranță. După naștere, am simțit cea mai îngrozitoare panică, de care nu scapi niciodată: că o să-ți moară copilul. După 11 ani, este în continuare cel mai înfiorător gând. A apărut și frica pentru propria mea moarte. Am realizat că există ființe care depind de mine.

LINIȘTEA. În liceu hotărâsem că la 45 de ani mor, că după nu există viață. Acum nu cred că trebuie să plec în floarea vieții. Vreau să trăiesc încă opt ani minimum, ca să-mi văd fata majoră. Dacă aș dispărea, ar rămâne cu traume. Sunt dispusă să trăiesc, chiar legată de o pungă de oxigen. Nu trebuie să ajung o povară pentru ea. O să mă internez la un azil de bătrâni decent. Dar ar trebui să am mintea întreagă, că altfel e irelevant. Plus că abia aștept să trăiesc într-o societate manageruită și administrată de generația ei, care va fi un game-changer, pentru că a crescut cu tehnologia în mână. Gândul ăsta mă ajută să merg mai departe.

65 DE ANI
Ștefana, economist

femeie pe scena
„ACCEPTAREA MORȚII ÎMI DĂ LIBERTATEA SĂ MĂ BUCUR DE VIAȚĂ.” ȘTEFANA

CONFRUNTAREA. La 60 de ani, am aflat că am o tumoare. Eram obișnuită cu ideea că s-ar putea să nu mai trăiesc. Nu eram încântată, dar nici disperată. Mi-am pus lucrurile în ordine și pe 1 ianuarie, pe masa de operație, eram împăcată, orice s-ar fi întâmplat. Când mi-am revenit și am simțit că sunt vie, că mă dor toate, am fost fericită că am scăpat.

LINIȘTEA. De atunci, discut cu soțul: „Dragă, dar e normal! Unul dintre noi va fi primul”. El zice să nu mă mai gândesc, de parcă ar fi o garanție că nu se mai întâmplă. El e proaspăt pensionat, are multe planuri. Pentru el nu există moartea. Pot să înțeleg.

 Când aveam 20 de ani, nici mie nu-mi trecea prin cap. Apoi au venit grijile, copiii, serviciul, nu aveam când să mă gândesc la asta. Acum am tot timpul. Acceptarea ei îmi dă o libertate mai mare să mă bucur de viață. De la operație, fiecare zi e un dar.

VIITORUL. Știi cum se zice, când ești mort e ca și când ești prost. E rău pentru cei din jur, că cine pleacă nu mai știe nimic.

90 DE ANI
Sanda Retinschi, profesoară

vase nespalate
„DE CE TRĂIESC EU ATÂTA ȘI ALȚII MOR LA 30?” SANDA

CONFRUNTAREA. Sunt văduvă de la 71 de ani. Din generația mea, mai am o singură colegă din școală cu mintea întreagă, cu care vorbesc la telefon. Ceilalți prieteni au murit. Ăsta e singurul regret, că sunt prea izolată.

În ultimii ani am tot căzut pe un picior bolnav din tinerețe, mi s-a degradat un nerv și mi s-au atrofiat mușchii. Umblu cu cadrul, nu mai ies din casă de anul trecut. Am un singur picior valid, pe care îl trag după mine, că nu nu-mi susține greutatea, chiar dacă am slăbit mult. Mi se văd toate coastele.

Nu e foarte obișnuit să ajungi la vârsta asta și să ai capul limpede. Încerc să fiu activă: gătesc, citesc, dau meditații la engleză sau germană.

LINIȘTEA. Mă gândesc doar de ce trăiesc eu atâta și alții mor la 30? Încerc să nu intru în teroarea morții, chiar dacă realizez că e foarte aproape. Mama a murit la 90 de ani, lângă mine, în timp ce stăteam de vorbă. A închis ochii și a adormit ca un copil proaspăt scăldat. Moartea e un proces firesc, de ce să-mi torn eu smoală-n cap?

VIITORUL. Fără să fiu bigotă, cred că sufletul există, iar după moarte intră într-un fel de colectiv care cuprinde omenirea și toată viața care există în univers. N-am frici sau speranțe.

Primul meu cadavru

*acest articol a apărut inițial pe Vice România.

În primul an de facultate, studenții la medicină sunt la fel de pregătiți să se confrunte cu moartea ca oricare dintre noi. Doar că trebuie să treacă o primă probă care le dă un indiciu dacă și-au ales profesia potrivită: orele de anatomie, când studiază pe cadavre reale. După un semestru în care explorează corpul uman cu bisturiul în mână, profesorii așteaptă de la ei să cunoască fiecare fibră musculară, fiecare oscior și fiecare fibră nervoasă.

 Cadavrele sunt păstrate într-o baie de formol, undeva în subsolul facultăților. Majoritatea sunt persoane pe care nu le-a revendicat nimeni de la morgă timp de câteva luni, de cele mai multe ori oameni ai străzii sau deținuți. Oricine își poate dona corpul către facultățile de medicină, dar cazurile astea sunt rare.

Cele mai multe cadavre sunt vechi și trecute prin multe mâini de studenți. Se întâmplă destul de des să te alegi cu un corp cu bucăți lipsă. Când ajunge prea degradat pentru a putea studia pe el, facultatea are prin lege obligația să-l îngroape sau să-l incinereze, în funcție de preferința decedatului, specificată în testament sau în contractul încheiat cu facultatea. Înainte de asta, preotul capelei Spitalului Universitar îi ține o slujbă.

Orice boboc intră în facultate cu tot felul de filme despre orele de anatomie, bazate pe povești macabre auzite de la generațiile mai mari. Nu ajută prea mult nici că profesorii nu-i pregătesc psihic pentru prima întâlnire cu moartea. E ca la școală: duminică seara te uiți în orar, vezi că luni ai anatomie, a doua zi ești cu bisturiul în mână și cu ochii înlăcrimați de la formol.

Am stat de vorbă cu câțiva (foști) studenți și i-am rugat să-și amintească primele lor experiențe „la cadavru” și cum au făcut față primei lor confruntări cu moartea.

Am luat cadavrul în brațe și parcă am simțit toată tristețea din el

Toni, anul III: „În primul semestru din anul întâi, la anatomie, ne așteptăm să vedem un cadavru perfect, să observăm fiecare mușchi, arteră, nerv, venă. Doar că nu e deloc așa. Sunt super vechi, au trecut prin multe generații de studenți și le mai lipsește câte o arteră, un nerv, un humerus, au mușchii rupți. De multe ori suntem cu cartea de anatomie în fața cadavrului, dar trebuie să ne imaginăm ce ar trebui să vedem. Mai sunt și grupe care au norocul să prindă un cadavru bun. Adică proaspăt, care a fost bine îngrijit. Uneori mai facem cu schimbul la cadavrul bun.

 Când intri în sala de anatomie pentru prima dată, cel mai tare te izbește mirosul de formol combinat cu cel de putrefacție. E foarte iritant, îți intră în nas, în ochi, în gură. Dar reziști, fascinat de contactul cu un om real, care a fost viu. Cred că profesorii urmăresc reacțiile noastre, să vadă cât poate duce fiecare. Ca viitori medici ne vom confrunta cu chestii mult mai scârboase decât ce vedem la cadavre.

Prima dată când am intrat eu în sala de anatomie, cadavrul era întors pe burtă și acoperit cu o pătură. Profa s-a uitat urât la mine, gen ce mă holbez așa, și m-a pus să-l întorc pe spate și să-l dezvelesc. L-am luat în brațe și parcă am simțit toată tristețea din el. Mi-au apărut în minte chipurile unor oameni necunoscuți, ca niște flashback-uri din viața omului pe care îl atingeam. Am încercat să nu par prea bulversat sau scârbit, chiar dacă m-a lovit mirosul ăla de formol și de putrefacție. Când am ajuns acasă în ziua aia, am meditat la viețile cadavrelor din facultatea noastră și m-am întristat, cred că orice om merită niște pace după moarte.

Altă dată, când am ajuns la lecția despre creier, profa m-a pus să aduc unul din depozit. Am găsit un borcan de zece litri, plin cu formol și cu vreo patru, cinci creiere care pluteau în el. A trebuit să-mi pun mănuși ca să pescuiesc unul și să-l pun pe o tavă pentru colegii mei. E o mare fascinație să atingi un organ uman, să pui mâna pe un nerv, chiar dacă primul contact e groaznic.”

I-am dat nume cadavrului și i-am aprins lumânări de Ziua Morților

Aniela, medic rezident: „Îmi aduc aminte perfect prima oră de disecție. Era final de octombrie, iar noi, studenții de anul întâi am coborât la subsol, unde se țineau laboratoarele de anatomie. Eram toți speriați, dar și entuziasmați. Am intrat în sală și am găsit patru cadavre puse pe patru mese, cu fețele acoperite. Primul lucru pe care l-am făcut când m-am apropiat de cadavru a fost să-l iau de mână. Pur și simplu am simțit impulsul să-l ating, era primul cadavru pe care îl vedeam și eram curioasă cum se simte.

Țin minte și acum senzația, știam că o să fie rece, dar nu mă așteptam să fie chiar atât de rece. Am lucrat tot semestrul pe cadavrul ăla, l-am dat un nume și i-am aprins lumânări de Ziua Morților. M-a făcut să mă simt mai bine chestia asta, a fost un fel de mulțumire, în memoria persoanei pe al cărui corp am învățat. E deja destul de trist că nu au familii care să-i înmormânteze, să-i folosim și apoi să-i aruncăm pur și simplu ar fi neetic.

Am descoperit că avea o anomalie genetică, o distribuție diferită a arterei femurale, prima descoperire medicală pe care am făcut-o. Până la urmă m-am obișnuit cu totul, cu frigul, cu formolul, cu ideea de ne-viu.”

Se întâmplă să merg cu autobuzul și să miros a mort

Rareș, rezident legist anul IV: „Am decis să devin legist în anul VI, la primul curs de medicină legală. Eram încântat de «puterea» specialității, în sensul în care poți contribui la a decide soarta unui om din punct de vedere juridic, poți afla cauza morții, poți stabili dacă medicul a greșit. Plus că nu e o specialitate foarte căutată, ceilalți colegi nu puteau sa participe la necropsii. Este și oarecum mai liniștită, nu ești în contratimp mereu, viața pacientului nu atârnă de un fir de ață.

 În prima lună de facultate, profesorul de anatomie mi-a cerut să îl ajut să aducă un cadavru în laborator. Am coborât într-un beci lung, rece și slab luminat, eu, proful și câțiva colegi și colege. Ne-a înconjurat un miros înțepător și ne-am trezit în fața unei găuri de doi metri pe doi în podea, în care nu vedeam nimic. Proful a sos două bețe lungi cu cârlige în vârf și s-a apucat să caute cu ele în gaura aia, să pescuiască un cadavru. Noi l-am cărat în laborator. N-aș fi crezut că poate fi așa de greu.

A fost un amestec de sentimente destul de intens, pe de-o parte o reținere, pentru că nu știam dacă sunt capabil să vad oameni morți și să fac disecție, iar pe de altă parte curiozitatea și dorința de a înfrunta această temere. Singura sechelă cu care am rămas pe termen lung e că nu mai mănânc creier de porc, seamănă prea mult cu cel uman.

Ce nu-ți spune nimeni înainte să intri în morgă e cât de pătrunzător e mirosul de cadavru și cât de mult timp rămâne lipit de tine, mai ales vara. Îl simți în haine, în păr, în carnea de pe tine. Am pățit într-o vară, pe căldura cea mai mare, să ne vină un cadavru în putrefacție, cu viermi, muște și toate cele. După o oră de stat lângă el eram gata parfumat. Fiindcă așa s-a nimerit în ziua aia, am luat autobuzul spre casă. Am stat în picioare, iar băiatul de lângă mine n-a rezistat prea mult, s-a dus în celălalt capăt la autobuzului. M-am așezat în locul lui și toată lumea din jur și-a dus subtil mâna la gură și la nas. N-aveam ce să fac decât să râd, eram un tânăr bine îmbrăcat, dar care puțea a mort. E o poveste pe care o tot spun de fiecare dată când se trezește cineva să zică că legiștii au salarii mari.”

Am ridicat capacul la coșul de gunoi și m-a privit în ochi un cap formolizat

Teodora, anul III: „Prima mea experiență cu cadavrele a fost super drăguță. Eram în subsolul ăla de morgă super rece, era toamnă și frig, iar eu eram răcită. Îmi curgeau mucii, așa că mi-am suflat nasul și m-am dus să arunc șervețelul la gunoi. Aveam două containere, ambele cu capac. Nu l-am nimerit pe cel corect și când am ridicat capacul, m-am trezit că mă privește șăgalnic în ochi un cap formolizat. În primul moment am înghețat puțin, apoi mi s-a părut amuzant și mi-am dat seama că sunt în locul potrivit și că nu aș putea să am niciodată o meserie plictisitoare de birou.

Am învățat să trecem peste momentele astea macabre, pentru că ele nu însemnă nimic pe lângă cele în care lucrăm cu pacienți reali și trebuie să le anunțăm familiile că au cancer în stadiul patru sau că au murit. Noi purtăm lucrurile astea în suflet mereu, le ducem acasă la familile noastre. De asta mulți medici sunt bolnavi, au probleme acasă, au tot felul de dependențe. Noi vedem viața altfel și învățăm asta din primele stagii de anato.”

Cea mai hardcore experiență a fost să disec fetuși

Vali, anul V: „Primul cadavru pe care l-am văzut eu era o tipă pe la 65 de ani, plină de tatuaje și cu o creastă roșcată. I-am zis Tanti Mimi. Lecția mi s-a părut foarte disrespectful, mi-ar fi plăcut să avem un moment în care să zicem, «băi Mimi, mulțumim că învățăm pe corpul tău». Nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta, nu ni s-a spus nimic despre proveniența ei, pur și simplu am făcut anatomie și atât.

 Așa că după oră m-am dus la ea și i-am făcut propria ceremonie. Mă împrietenisem cu femeia de serviciu, că îi mai dădeam țigări, și îmi deschidea sala ca să învăț pentru examen direct pe cadavru. Am stat cu ea puțin, i-am mulțumit că nu se supără pe noi că facem asta, i-am zis că sper că e ok acolo unde e. O chestie scurtă, în capul meu, ca să stau liniștită. Am făcut chestia asta cu fiecare cadavru pe care am pus mâna. Ritualurile astea m-au ajutat să mă simt mai împăcată cu ideea că ne folosim de corpurile acestor oameni care au fost vii cândva, cu sentimentele și viețile lor proprii.

Cea mai hardcore experiență a mea a fost la morfopatologie, când am disecat fetuși. Eram la maternitatea Giulești, într-o cameră mică, întunecată, la demisol, cu un frigider și o masă de beton. A scos profesoara băieții din frigider și i-a pus pe masă, majoritatea aveau patologii ciudate și arătau mai dubios decât ar fi arătat un fetus normal. Când a băgat bisturiul într-un căpșor din ăla deformat, a țâșnit o cremă ca de vanilie, care era de fapt creierul. Avea un sindrom care i-a făcut creierul să se lichefieze. A țâșnit crema aia și s-a scurs pe masă și atunci au început oamenii să leșine. Mirosea ca atunci când tai porcul, a carne, a sânge. Bineînțeles, s-a făcut mult mișto pe tema asta.”

Unii taie câte un nerv ca să nu-i întrebe de el la examen

Bogdan, anul I: „Ca boboc, prima experiență cu un cadavru te prinde ori entuziasmat, ori leșinat. Cea mai traumatizantă a fost disecția unui cadavru proaspăt, care făcuse baie în formol doar vreo lună sau două. Ne curgeau fluide din toate orificiile feței fără să le putem opri, pentru că formolul este foarte iritant. Mulți au plecat de la ora aia convinși că vor ajunge mari chirurgi, alții fericiți că tăiaseră nu știu ce nerv ca să nu ne mai întrebe de el la examen. Eu am rămas cu gândul că trebuie să învăț cât de mult pot, ca să nu ajungă și viitorii mei pacienți așa. Înainte de orele la cadavre eram totuși realist, priveam lururile din perspectiva cuiva care își dorea de mult să fac medicină: moartea este ceva natural, o finalitate la care se ajunge indiferent de persoană. Așa că nu eram foarte afectat nici înainte, deci nu s-au schimbat prea multe în percepția mea despre moarte.”

Ce înseamnă sărbătorile pentru copiii românilor plecați la muncă în străinătate

*acest articol a apărut inițial pe Vice România. Toate fotografiile sunt făcute de autoare.

Distanța i-a făcut pe mulți copii să-și privească părinții cu ochi străini.

În țara cu una dintre cele mai mari rate ale emigrării din UE, fenomenul plecării e vizibil cu ochiul liber, mai ales în satele pustiite. Ce e mai puțin vizibil sunt urmele pe care plecarea multora le lasă în sufletele copiilor care rămân în urma lor în țară.

„Ei știu doar că trimite tata, atât”

De Crăciun mă întorc acasă, în satul meu dâmbovițean, Perșinari. Caut să văd ce s-a ales de copiii celor care au plecat cu milioanele din sat, din județ, din țară, cu promisiunea că vor trimite bani acasă.

 Satul crește în case, dar sărăcește în oameni.

Urc dealul spre o stradă lungă, desprinsă din drumul principal, unde romii locuiesc izolați, așa cum se întâmplă mai peste tot la țară. De când mă știu, „țigănia” era plină de copii gălăgioși, fie vară, fie iarnă. N-am mai trecut pe acolo de mulți ani și cât m-am plimbat dintr-un capăt în celălalt m-a uimit liniștea așezată peste cartier.

 

casa-persinari

AU TRECUT ANI DE CÂND STĂPÂNII CASELOR DIN PERȘINARI AU PLECAT LA MUNCĂ ÎN STRĂINĂTATE CA SĂ TRIMITĂ BANI ÎN ȚARĂ SĂ LE CONSTRUIASCĂ. ÎN ULTIMUL TIMP, MULȚI ȘI-AU LUAT CU EI ÎNTREAGA FAMILIE, IAR CASELE AU RĂMAS GOALE.

Câteva minute mai târziu, m-am pus la masă în sufrageria unei femei care mi-a arătat motivul liniștii: „Toți bărbații de pe strada asta au plecat cu familiile. Mai sunt bătrâneii și copiii mei, ai soră-mii și ai vecinei. În rest, toți sunt plecați.”

Am găsit-o pe Sanda la cafea cu vecina ei, Gabriela. Copiii lor se joacă zgomotos în jurul nostru, în timp ce ele îmi povestesc cum îi cresc cu un tată prezent mai mult ca o idee îndepărtată.

Femeile sunt emoționate, vorbesc una peste alta, fac haz de necaz și una de cealaltă. Soții lor muncesc în construcții în Germania și se vor întoarce acasă peste câteva zile pentru vacanța de Crăciun. Sunt entuziasmate ca niște fete de liceu înainte de întâlnire. Îi așteaptă cu casa lună și mâncarea preferată.

„Dacă mă întreabă cineva cum sunt, eu zic că sunt bine, dar în sufletul meu e altfel… La un moment dat nu te mai interesează de bani, te interesează doar să fii tu cu el și cu copiii tăi. Dar apoi te gândești la viitorul lor, că n-ai ce să le oferi”, se întristează Gabriela.

 „Ia uite, i-au dat lacrimile, ia dracu’ șervețel, uite-aici, că mă ia și pe mine”, râde Sanda, în timp ce se șterge la ochi. „Știi cum e vorba aia, mai bine plâng de dorul lui, decât să plâng că nu am ce să le ofer la copiii mei.”

Sanda are doi băieți: Antonio, care e în pragul adolescenței și îmi vorbește rușinos, în puține cuvinte, și Gabriel, un titirez de opt ani. În ultimii cinci ani n-au petrecut cu tatăl lor mai mult de câteva luni adunate, în vacanța de Crăciun și cea de vară, așa că niciunul nu pare să-și amintească prea multe despre el.

„ – Ce aștepți tu mai mult, Gabi? Jucăriile sau pe tati?”

„Petardele! Și pe tata. Fără jucării.”

Gabriela are două fete, una de 15 ani, care e în Târgoviște, la liceu, și una de patru, care face curse de la un capăt la altul al încăperii.

„Acum, în ianuarie, face zece ani ani de când e plecat, zece ani de când stă fără noi. Ce să-i simtă copii mei lipsa, când ei nu sunt obișnuiți cu tată lângă ei? Ei știu doar că trimite tata, atât.”

Miriam, fata cea mică, nu-l cunoaște deloc pe tatăl ei. Gabriela a rămas însărcinată când era și ea plecată la muncă în Germania, dar s-a întors să nască în țară, ca s-o aibă pe mama ei aproape. „Tac-su a venit și a văzut-o când avea șapte-opt luni, s-a dus înapoi și următoarea dată când a venit, a găsit-o mergând în picioare. Așa că de unde să-l știe ea?”

anca-stamin

ANCA STAMIN, SALVAȚI COPIII

„Eu de ce nu am familie de sărbători? Ce e greșit la mine?”

M-am întrebat cum se răsfrânge absența părinților asupra copiilor, așa că am căutat ajutorul specialiștilor de la Salvați Copiii, care derulează un program special pentru cei care au un părinte sau ambii plecați la muncă în străinătate.

 Anca Stamin, directoarea de programe, și Leonard Andreescu, asistent social, mi-au explicat că majoritatea copiilor resimt plecarea părinților ca pe un abandon, chiar dacă sunt prea mici să o conștientizeze în acest fel.

„Dacă îi observăm cu atenție, o să vedem că pică pe gânduri, le pleacă privirea departe, se întristează. Sau au reacții violente bruște, de genul gatanu mai am chef să fac asta. Astea sunt niște simptome evidente care pe noi ne pun în alertă pentru că ne arată că acel copil trăiește o traumă.”

Perioada sărbătorilor poate să aibă o extra încărcătură emoțională pentru copiii singuri, a continuat Andreescu. „De sărbători, emoțiile sunt mai puternice, pentru că ei sunt asaltați de mesaje despre familie. Toate reclamele, filmele, sunt despre sărbători în familie, cadouri de la părinți, pentru părinți. Și atunci, inconștient sau conștient, apare întrebarea asta: eu de ce nu am familie de sărbători? Ce e greșit la mine?”

Mi-a povestit discuția pe care a auzit-o între un băiat și o fată din centrele de zi Salvați Copiii. Cea mai importantă dorință pentru ambii era ca Moșul să le aducă părinții înapoi în țară, măcar de sărbători.

„Băiatul mi-a zis că îi curgeau lacrimile în timp ce scria, pentru că mama lui vine foarte rar. Fata îi completa, că și ei i-a venit să plângă, pentru că mama ei tocmai a plecat și nu știe când o s-o mai vadă. Eram cu ei în mașină, mi s-a pus și mie un nod în gât”, și-a amintit Andreescu.

edi

Adolescentul care se încăpățânează să rămână acasă

Unii dintre copiii singuri acasă au totuși norocul să-și vadă părinții măcar în vacanța de iarnă. Așa a fost anul ăsta pentru Edi, vărul meu, pe care m-am grăbit să-l vizitez înainte să plece cu tatăl lui în Bruxelles, acolo unde s-a stabilit restul familiei lor.

 Primele case din Perșinari sunt ale neamurilor mele, familiile celor patru frați ai bunicului meu. Și ele s-au golit una câte una, pe măsură ce verii și verișoarele mamei și-au găsit rostul la muncă prin străinătate.

Edi are 17 ani și nu poate să iasă din țară fără un părinte. Așa că Mihai, tatăl lui, s-a întors ca să-l ia în Belgia pe durata vacanței, unde îi așteaptă Ginel, fratele cel mare, și Dori, mama lor, stabiliți acolo de câteva luni.

E un puștan timid, care îmi vorbește cu o expresie serioasă pe față: „Cum mi-a fost singur? Nici prea bine, nici prea rău. Dacă eram mai mic, nu stăteam.” Se încăpățânează să rămână în țară, chiar dacă restul familiei lui a plecat. Are planuri precise: vrea să se facă polițist criminalist. Cu ai lui se vede pe video call și în vacanțe.

 Pe tatăl lui mi-l amintesc cu întreruperi din copilărie, pentru că a fost mai mereu plecat. Edi și Ginel vorbeau despre lipsa lui ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. Abia peste ani, mi-am dat seama că verișorii mei au crescut mai mult fără tată, la fel ca alte sute de mii de copii din România.

În ultimii 15 ani a fost mai mult în străinătate decât acasă. „Prima dată când am plecat eu în Italia, Edi n-avea nici trei ani.” Își amintește cu amărăciune când s-a întors acasă, un an mai târziu, iar copilul nu l-a recunoscut. „Eu veneam înspre ei, el se trăgea în spate, după Ginel, zicea «ăsta e, mă? ăsta e tata?». Vorbele alea mi-au rămas în cap, nu le uit toată viața. Am zis că cade cerul pe mine.”

 A muncit în construcții oriunde și-a găsit un loc. Prima dată, în Italia, apoi în Spania, Germania, acum e în Belgia. A tot încercat să se întoarcă în țară, dar n-a reușit să-și întrețină familia cu ce a găsit aici. Așa că a plecat iar și iar.

E mândru de Edi că „e copil bun, își vede de învățătură, nu e cu pariurile, cu băutura, cum sunt alții la vârsta lui”. De-aia a și avut încredere să-l lase singur acasă în ultimele luni.

„A trebuit să înțeleagă, ce să facă?”, mi-a zis Mihai dând din cap spre băiat. „El a vrut să rămână, să-și vadă de școală. Nu-i lipsește nimic, atâta că e ruptura asta de noi. Nu e zi să nu vorbim, să nu ne vedem. Dar nu e același lucru, așa e.”

scoala-din-persinari

ȘCOALA DIN PERȘINARI

Și statul e absent din viața copiilor singuri

Primăria din Perșinari habar n-are câți oameni au plecat din sat în ultimii ani. Chiar dacă legea prevede ca serviciile de asistență socială să aibă o evidență clară a copiilor cu părinți plecați și să-i viziteze ca să se asigure că trăiesc în condiții decente, funcționara cu care am vorbit a recunoscut că nu știe câte cazuri sunt, pentru că oamenii „vin, pleacă, nu stau să ne raporteze nouă.”

E un fenomen pe care l-au observat și alții, menționat într-un raport al Administrației Prezidențiale: la nivel național, nu se știe câți copii sunt în această situație. Autoritățile strâng informații despre ei prin mai multe căi instituționale, iar rezultatele diferă, în funcție de cine le raportează.

În 2015, conform Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), erau 85 194 de cazuri, pe când Inspectoratele Școlare Județene (ISJ) raportau că sunt 212 352 de copii în această situație. La începutul anului 2018, conform DGASPC 94 896 de copii aveau cel puțin un părinte plecat în diaspora. ISJ raporta mai mulți: 159 038.

 Anca Stamin, care a participat la scrierea raportului, constată și că aproximativ o treime din comunele din România nu au Servicii de Asistenţă Socială (SPAS) care să ţină evidenţa cazurilor sau că funcționarii responsabili nu au pregătirea profesională necesară.

„Autoritățile se tem să își asume responsabilitatea, mai bine închid ochii. Nu conștientizează importanța faptului că de la statisticile astea se ajunge mai departe, la politici, și că e foarte util să se vadă adevărata amploare a fenomenului.”

Nu e de mirare, așadar, că statul român nu are niciun program național pentru copiii rămași singuri acasă.

În lipsa implicării statului, ONG-uri ca Salvați Copiii derulează un program pentru copiii cu părinți plecați la muncă în străinătate. Stamin mi-a povestit despre cele 17 centre de zi din toată țara, care suplinesc lipsa serviciilor sociale și a părinților din diaspora și prin care au trecut câteva sute de copii, de la deschiderea primului, în 2009.

Nevoia de astfel de centre este mult mai mare în realitate. Problema e că totul se bazează pe finanțări private, iar asta limitează mult resursele. Din cauza asta, există o limită de 20-30 de copii care pot participa zilnic la programele unui centru de zi. Angajații sunt nevoiți să facă o selecție a celor incluși în program, iar unii din ei rămân pe dinafară.

leonard-andreescu-in-centrul-de-zi

Copiii dublu defavorizați

Leonard Andreescu, unul dintre asistenții sociali care lucrează la centrul de zi de la școala 127 din Rahova, a subliniat că în programul Salvați Copiii sunt incluse cazurile dublu defavorizate, copii care se confruntă cu tot felul de lipsuri, pe lângă cea a părinților.

 „Peste problemele materiale din mediul lor se grefează și această traumă emoțională a ruperii, a despărțirii de familie. Chiar dacă ar fi fost săraci, măcar ar fi avut părinții lângă ei, să le explice că ok, mâncăm o pâine amară, dar suntem împreună. Să-i mângâie mama pe cap sau să doarmă cu obrazul pe palma ei. Dar dacă nu au ce să mănânce și n-au nici părintele lângă ei, problema e extrem de gravă și de greu de depășit.”

„Succesul în munca asta înseamnă că copilul n-a ajuns delincvent, că nu a renunțat la școală, că nu a ajuns la gesturi extreme, la sinucidere.”

Scopul proiectului e să îi ajute pe copiii rămași singuri acasă să facă față separării de părinți fără repercusiuni psihice grave. „Îi ajutăm să iasă din perioada asta critică fără să fie schilodiți emoțional și social, să crească și să fie membri funcționali ai societății”, mi-a explicat Andreescu.

Sfaturi pentru părinți

Lipsa părinților poate să devină o traumă pentru copii. De multe ori, ei se simt vinovați pentru plecarea părinților, iar sentimentele de vinovăție se transformă cu ușurință în acuzare. Așa că una dintre cele mai mai mari nevoi ale unui copil cu părinți plecați e consilierea, individuală și de grup. E important să înțeleagă că nu e singurul care trece prin aceeași situație și mai ales că nu e vina lui pentru plecarea părinților.

„Sentimentul de vinovăție e întărit și de faptul că mulți părinți le spun copiilor că pleacă pentru binele lor. Pentru tine plec, ca să-ți fie ție bine. Asta îl încarcă foarte mult pe copil, care înțelege că el e motivul despărțirii de părinți”, a completat Stamin.

 Pe lângă serviciile oferite copiilor în centrele de zi, Salvați Copiii lucrează și cu părinții, prin întâlniri de consiliere parentală în toată țara.

Anca Stamin mi-a făcut un rezumat al discuțiilor pe care le are cu părinții la aceste întâlniri.

În primul rând, amână plecarea cât mai mult, măcar până când copilul împlinește șapte – opt ani. „La vârste mici nu înțelege separarea. Sentimentul de abandon e prezent la mulți dintre ei.”

Pregătește-ți plecarea, vorbește-i copilului cu două-trei luni înainte despre ce se va schimba în rutina lui zilnică. „Majoritatea copiilor cu care am lucrat noi au aflat de plecarea părinților când faptul era deja împlinit. Părinții cred că îi protejează pe copii, dar de fapt se protejează pe ei înșiși de momentul despărțirii.”

Menține comunicarea constantă, stabilește o rutină, o oră fixă la care să vorbiți zilnic. Copilul trebuie să simtă că părintele e în continuare implicat, că participă la deciziile importante din viața lui. „Trebuie să te asiguri că copilul tău nu crede că l-ai abandonat.”

Trebuie să existe o comunicare onestă. „Părinții au tendința, ca să fie bine pe moment, să promită copiilor lucruri care nu se întâmplă. Cum ar fi să le promită că vin acasă de Crăciun.” Nu face promisiuni pe care nu le poți respecta.

Asigură-te că ai pus la punct procedurile legale prin care alegi o persoană care să fie reprezentantul legal al copilului pe durata absenței lor. E nevoie de un reprezentant legal cu drept de semnătură pentru tot felul de hârtii, de la acorduri pentru intervenții medicale, până la înscrierea la școală sau emiterea buletinului.

sat-persinari-3
 După ce am ascultat-o pe Anca Stamin, m-am gândit la Antonio, fiul de 14 ani al Sandei, excesiv de timid, cu care n-am putut vorbi mare lucru. Am crezut că poate prezența mea în casa lor îi creează un disconfort. Dar mama lui mi-a spus că Antonio este la fel de stingher și în preajma tatălui său. Distanța i-a înstrăinat pe copiii români de propriii părinți.

Marijuana medicinală e legală în România, dar intri la închisoare dacă o folosești

*acest articol a apărut inițial pe Vice România.

Deși legea le permite bolnavilor să se trateze cu canabis, statul pune între ei și sănătatea lor un zid înalt de birocrație și dezinteres.

„Când deschideam ochii dimineața, aveam vreo cinșpe-douăzeci de minute la dispoziție, cât să mă spăl pe față și pe dinți, atât mă bucuram de viață. Apoi mă loveau anxietatea și depresia. Dădeau în mine și aia era. Nu puteam să fac altceva decât să dorm și să mă uit la TV. Viața mea era gri.”

Ăsta e un fragment dintr-o conversație cu un inginer din Timișoara, diagnosticat cu depresie și tulburare anxioasă. Am intrat în legătură cu el când am început să documentez folosirea canabisului în scop medicinal în România, permisă de lege, dar pedepsită de autorități.

 „Când am început să iau extractul de canabis, am simțit că perioada aia de 20 de minute s-a prelungit la o zi întreagă. A funcționat și pentru atacuri de panică, și pentru depresie. Sunt mult mai sociabil, ies în oraș, comunic cu oamenii, mă duc la sală, alerg, îmi văd de hobby-uri”, mi-a spus el.

Sunt mulți oameni care au descoperit că își pot trata afecțiunile fizice sau psihice cu canabis. Dar ei riscă să intre la pușcărie pentru un tratament care e legal de mult timp în majoritatea țărilor civilizate și în curs de legalizare în aproape toată lumea.

Dacă intri pe pagina Wikipedia unde apar țările care au legalizat canabisul medicinal, vei avea surpriza să vezi că România apare printre ele: „2013 – România devine a zecea țară europeană care legalizează canabisul medicinal”. Dar dacă ai de gând să mergi la medic să-i ceri o rețetă pentru produse medicale pe bază de marijuana, cel mai probabil o să primești doar o privire stupefiată și o amenințare cu poliția.

Tot în 2013, presa lăuda România pentru legalizarea terapiilor cu canabis, deși prin farmaciile noastre n-a ajuns nici măcar o frunzuliță din planta asta controversată. De unde a apărut dezinformarea asta? Avem sau n-avem liber la consum de canabis în scop medical?

Am studiat legislația din România ca să înțeleg cum e reglementat consumul de canabis în scop medical. Am cerut lămuriri de la Ministerul Sănătății, de la Agenția Națională Antidrog, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) și alte instituții. Am vorbit cu oameni care încearcă de ani întregi să aducă pe piața din România canabis medicinal, fără succes. Unde se rupe filmul?

 Am sărit din explicație în explicație până am ajuns la o concluzie dezamăgitoare: deși legea ar permite bolnavilor să se trateze cu canabis, statul pune între ei și sănătatea lor un zid înalt de birocrație, incompetență și dezinteres.

Gaura legislativă

Costin-Militaru
COSTIN MILITARU, FOTOGRAFIE DIN ARHIVA PERSONALĂ

Costin Militaru este medic și vrea să deschidă prima linie românească de producție de tincturi de canabis cu concentrație ridicată de THC, necesară în tratamentul bolnavilor de cancer. În România poți cumpăra din farmacii doar produse pe bază de CBD, substanță din canabis care nu-ți dă high.

Militaru s-a specializat în tratamente cu iarbă la Medicinal Canabis Institute din Denver, Colorado, și are o fundație prin care vrea să facă prima cercetare pe canabis medicinal din România.

„Autoritățile trebuie să înțeleagă că mor oameni care ar fi putut să o ducă mult și bine”, mi-a spus el când ne-am văzut la o bere la Romană.

Probabil știi deja că sunt mai multe tipuri de canabis, cele mai cunoscute sunt indica și sativa, fiecare cu proprietățile ei specifice. Soiurile de sativa, cu frunzele înguste, îți dau energie și euforie, în timp ce inodica, cu frunzele late, sunt, te relaxează și te adorm. Între sativa și indica sunt mii de alte soiuri rezultate din încrucișările dintre specii.

Ca să cultivi canabis în România, ai nevoie de o autorizație de la Ministerul Agriculturii, pentru care trebuie să te lupți. Militaru a depus actele necesare în 2015. În 2018, încă așteaptă un răspuns.

 S-a pregătit cu tot ce e necesar pentru cultivarea și procesarea de canabis: sere construite pe un teren undeva în Prahova, un laborator și o clinică unde să consulte și să trateze bolnavii. Dar crede că mai sunt ani buni până să ajungă cu produsul pe piață, după cum se mișcă lucrurile.

Să-ți explic de ce.

În România, canabisul este reglementat prin două legi: legea 143/2000, care privește prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri și legea 339/2005, care stabilește regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope.

În legea 143, lucrurile sunt clare: substanța psihoactivă din canabis, THC-ul care îți dă starea de high, e pusă în tabelul I – Droguri de mare risc, laolaltă cu heroina, cocaina și mescalina. Dacă vinzi, cumperi, transporți, deții, consumi sau faci orice operațiune cu substanțele din categoria asta, riști între doi și șapte ani de pușcărie.

Asta înseamnă că legea nu interzice planta de canabis în sine, ci substanța psihoactivă din ea. Există soiuri de canabis slabe în THC care se cultivă și la noi. S-ar putea să le cunoști sub numele de cânepă industrială, folosită pentru fibrele lungi din care se fac țesături sau pentru semințele comestibile.

A doua lege, 339/2005, stabilește condițiile în care plantele cu efecte psihotrope, printre care și canabisul, pot fi cultivate și comercializate, indiferent dacă scopul lor e industrial, medical sau științific.

 Pe scurt, legea stabilește că ai nevoie de o autorizație de la Ministerul Agriculturii ca să cultivi canabis, indiferent de scop. Dacă scopul este medicinal, ai nevoie și de autorizație de la Ministerul Sănătății, Agenția Națională Antidrog, Ministerul Justiției și (DIICOT).

Aceeași lege pune THC-ul în categoria substanțelor psihotrope și stupefiante interzise, adică „lipsite de interes recunoscut în medicină”.

Chestia e că legea 339 are o mare gaură în ea, pentru că nu reglementează decât una dintre speciile de canabis, indica. Toate celelalte specii nu intră sub incidența acestei legi, deci nu se supun prevederilor ei. Uite cum s-a întâmplat asta.

Conform explicației termenilor din lege, termenul de canabis înseamnă „vârful florifer sau fructifer al speciei Canabis indica”. Câteva rânduri mai jos, ni se spune că „planta de canabis = toate speciile din genul Canabis”. Doar că ăla este singurul loc din textul legii în care apare expresia. În tot cuprinsul textului, referirile la canabis folosesc doar termenul „canabis”, nu „planta de canabis”, așadar se referă strict la Canabis indica.

Am cerut lămuriri despre diferența juridică dintre canabis indica și canabis sativa de la șeful Serviciului Antidrog din DIICOT, Viorel Cerbu.

„Singura plantă pentru care Ministerul Agriculturii poate să dea autorizație să fie cultivată este canabis sativa și, potrivit unei directive a UE, nu poate să depășească 0,2% concentrație de THC. Vorbim de cultivare numai pentru canabis sativa, cu autorizație de la Ministerul Agriculturii. Nicidecum indica. Tot ce înseamnă indica suntem noi la DIICOT, pe trafic. Nu se poate da autorizație pentru așa ceva. Din ce știu eu, Ministerul Sănătății din România contestă că planta de canabis ar putea fi utilizată în scop medical”, mi-a spus oficialul.

 Procurorul crede că nu e nevoie să se schimbe lege pentru ca în România să se poată folosit canabis medicinal, ci ca Ministerul Sănătății să aibă un asemenea punct de vedere, pe care, din ce știu eu, nu-l are. Acolo e problema dvs, la MS”, mi-a spus procurorul.

Am încercat să aflu de la Ministerul Sănătății care e punctul de vedere oficial cu privire la posibila legalizare a consumului de canabis în scop medical în România. Am primit un răspuns vag și fără legătură cu ce întrebasem eu.

„Orice produs medical ar trebui să genereze beneficii pacientului, să se încadreze în definiția medicamentului din legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății”, mi-au transmis oficialii instituției, fără însă să îmi spună care e poziția lor referitoare la tratarea unor afecțiuni cu produse pe bază de canabis.

Dar lucrurile devin și mai confuze.

O directivă europeană vine în completarea legilor autohtone și stabilește că fermierii pot primi subvenții pentru culturi de canabis industrial numai dacă plantele au o concentrație de THC mai mică de 0,2%. Condiția apare în regulamentele de finanțare APIA și se referă strict la cânepa de uz industrial, fără să facă referire la canabisul medicinal.

Asta înseamnă că speciile de canabis sativa și cele care sunt cultivate în scop medicinal rămân nereglementate. Deci, teoretic, în România se poate cultiva canabis sativa cu procent mare de THC, dacă scopul este tratamentul medical.

 „E o gaură legislativă”, mi-a spus Costin Militaru. „Eu am crezut că o să pot să profit de ea, dar nu a fost așa.”

„Autoritățile nu fac deosebirea dintre cânepă industrială și canabis medicinal. Nici măcar nu știu ce-i aia.”

„M-am lovit tot timpul de acest zid: mi-au spus NU, că regulamentele europene cer canabis cu THC sub 0,2%. Sau NU, că legea cere să cultivi numai în câmp, nu în sere. Dar toate astea sunt valabile doar pentru produse alimentare sau textile. Există prevederile astea, dar nu se aplică pentru cânepa medicinală”, mi-a explicat Militaru. „Autoritățile nu fac deosebirea dintre cânepă industrială și canabis medicinal. Nici măcar nu știu ce-i aia.”

A încercat să explice acest lucru și autorităților, le-a trimis memorii prin avocați, s-a plimbat prin birourile secretarilor de stat, ba chiar a vorbit și cu ministrul Agriculturii, Petre Daea. A găsit deschidere și interes pentru subiect la unii dintre ei, dar alții l-au plimbat de la comisie la comisie și i-au cerut mereu alte și alte adeverințe și dosare.

Am fost surprinsă să aflu dintr-un răspuns pe care l-am solicitat Ministerului Agriculturii că instituția se eschivează în legătură cu autorizațiile pentru cultivarea de canabis medicinal: „vă comunicăm că Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu autorizează cultivarea canabisului medicinal.”

Doar că poziția lor se contrazice cu legea 339, care arată că autorizația de la Agricultură e necesară pentru orice cultură de plante psihoactive, indiferent de scopul în care sunt plantate.

Mai departe, le-am arătat fragmentul din lege și i-am întrebat cine ar trebui să elibereze autorizația, dacă nu Ministerul. Am primit un răspuns, dar nu la întrebarea mea, așa că am rămas nelămurită.

 „Explicația este că le e frică. Nu există o bază legală pentru care eu nu pot primi autorizația de la Ministerul Agriculturii. Am făcut toată documentația necesară cu avocații noștri, am pregătit un dosar ca să îi dăm în judecată”, mi-a spus Militaru.

Între timp, s-a gândit că ar putea să obțină aprobare să importe tincturi cu THC din Cehia, unde canabisul medicinal e legal din 2013.

Nici cu autorizația de import n-a mers mai bine. Militaru a depus la Agenția Națională a Medicamentului patru cereri să aducă tinctură de canabis din Cehia. Agenția Medicamentului este în subordinea Ministerului Sănătății și are sarcina să aprobe orice produs medical care intră pe piața din România.

Agenția i-a cerut un dosar tehnic de cercetare, conform legii. Problema e că fără să dețină produsele, Militaru nu poate să facă cercetarea, iar producătorilor din Cehia nu li se cere un astfel de dosar, pentru că tincturile nu sunt considerate medicamente. Așa că fără dosarul tehnic, inițiativa s-a împotmolit.

Am întrebat Agenția Medicamentului dacă au existat cereri de intrare pe piață pentru produse din canabis, dacă au fost refuzate și de ce. Anca Crupariu, responsabila de relația cu presa, mi-a scris într-un mail că singurul medicament pe bază de canabis aprobat de Uniunea Europeană este Sativex, iar compania producătoare nu a cerut să intre pe piața românească.

„Există baza legală pentru o eventuală autorizare, după depunerea unei cereri și a documentației aferente. Este vorba de Legea 339/2005 privind regimul juridic al stupefiantelor și psihotropelor, ca urmare a faptului că extractul de Cannabis este enumerat deja în Tabelul II al Legii, care se referă la plante, substanțe și preparate care conțin substanțe stupefiante și psihotrope care prezintă interes în medicină, supuse unui control strict!”.

 La Ministerul Sănătății, aprobarea s-a împotmolit în comisii. „M-am dus acolo, am depus dosar conform legii, am ajuns la ei printr-o intervenție la secretar. M-au întrebat dacă e studiu multicentric, adică care se desfășoară în mai multe centre. Nu, era doar centrul meu.” Așa că Ministerul i-a cerut lui Militaru să facă o comisie locală de etică. „Mi-au dat și hârtie în care au spus chestia asta. Am făcut comisie de etică, m-am întors cu dosarul la Ministerul Sănătății, mi-au zis că e nevoie de aprobare de la comisia națională. Aia a fost ( râde). S-a blocat acolo.”

Ce face restul lumii, ce facem noi

Adele-Chirica-si-Davis
ADELE ȘI DAVIS, FOTOGRAFIE DIN ARHIVA LOR PERSONALĂ

În iunie anul acesta, Food and Drug Administration (agenția medicamentului din SUA) a aprobat intrarea pe piață a primului medicament pe bază de canabis, Epidiolex. Medicamentul se folosește pentru tratarea bolnavilor cu sindromul Dravet, o formă genetică rară de epilepsie.

La câteva săptămâni după, m-am întâlnit cu Adele Chirică, mama unui copil cu Dravet, un băiețel de 10 ani pe nume Davis. Adele tocmai avusese o întâlnire cu oameni din Ministerul Sănătății, ca reprezentantă a Asociației pentru Dravet și alte epilepsii rare, ca să discute despre introducerea medicamentului și pe piața din România.

„Până să deschid eu gura despre Epidiolex”, mi-a povestit Adele, „președintele uneia din comisii a luat cuvântul: «haideți, dom’le, aduceți odată canabisul ăla medicinal, că ăla ne salvează, ce ne ascundem atâta după deget?»”

 A fost o surpriză să vadă că și ceilalți oficiali din minister au fost de acord. Au cerut comisiei de neuropediatrie să facă o cerere pentru medicament, pe care asociațiile de pacienți să o susțină. „Ei sunt de acord cu Epidiolex pentru că e făcut de o mare companie farma, pentru că e controlat, standardizat”, mi-a explicat ea.

Dar pare că susținerea nu vine de la nivel instituțional, ci doar pe persoană fizică, de la unii angajați din minister mai deschiși la ideea de tratamente cu canabis. Fără un sprijin instituțional, inițiativa rămâne la stadiul de discuție.

Totuși, nu mulți medici din România ar recomanda pacienților să se trateze cu canabis. Chiar dacă ar trece de propriile prejudecăți și ar vrea să învețe despre canabis, medicii români nu ar avea unde să se specializeze la noi în țară.

Cel mai des, bolnavii care vor să încerce tratamentul cu canabis trebuie să se documenteze pe cont propriu. Un medic specializat în astfel de tratamente ar putea să recomande medicamente în funcție de boală, cât de gravă e, interacțiunile cu alte medicamente, vârstă, alimentație și alte particularități ale pacientului. În lipsa îndrumării unui medic, bolnavii riscă să ia un tratament nepotrivit și să-și facă mai mult rău.

Am întrebat Colegiul Medicilor care e politica oficială față de canabisul medicinal, după ce am aflat că Asociația Medicală Mondială (din care face parte și Colegiul Medicilor din România din 2012) a publicat un punct de vedere oficial prin care recomandă guvernelor să susțină cercetarea în domeniul canabisului medical și să creeze un cadru legislativ prin care bolnavii să aibă acces la aceste tratamente în siguranță. Colegiul mi-a răspuns că nu are o poziție oficială și că va adopta una „în momentul în care se va impune“ .

 Între timp, Uniunea Europeană lucrează la o rezoluție care să armonizeze legislația cu privire la folosirea canabisului medical în toate țările membre. În restul lumii, peste cincizeci de țări au legalizat consumul de canabis cu scop medical, pe lângă cele treizeci și unu de state din SUA.

Pare că întreaga lume ajunge la un consens cu privire la canabis: trebuie să schimbăm legile ca să încurajăm cercetarea și să învățăm despre beneficiile pentru sănătate.

De ce canabis?

Canabisul e menționat ca leac în cele mai vechi scrieri ale omenirii, în China antică, Egiptul antic, India și Grecia. A fost considerată plantă sacră, folosită în ritualuri – Heorodot a scris despre sciții care puneau semințe de canabis pe pietre încinse și inhalau aburii și despre un trib de daci supranumit „cei care merg printre nori”, care fumau canabis ca să-și dea viziuni mistice și să intre în transe spirituale.

Deși omenirea s-a prins de câteva mii de ani că poate să se folosească de efectele canabisului, abia în ultimii ani am început să înțelegem mecanismele biologice care ne leagă.

Canabisul acționează în corpul uman prin intermediul sistemului endocanabinoid. El face parte din corpul uman în mod natural, la fel ca sistemul osos sau sistemul digestiv și este prezent în toate organele și țesuturile, de la creier până în vârful degetelor.

Sistemul endocanabinoid produce neurotransmițători care servesc la circulația mesajelor între neuroni. Reglează o multitudine de funcții, printre care starea emoțională, apetitul, senzația de durere, memoria. Se pare că sistemul endocanabinoid este printre cele mai complexe și prezente sisteme de neurotransmițători din corpul uman, dar cercetătorii l-au descoperit abia în anii ‘80, așa că încă avem multe de învățat despre el.

 Compușii activi din canabis, care se mai numesc și canabinoizi, intră în corpul uman și circulă prin intermediul aceluiași sistem endocanabinoid. Putem să învățăm cum să folosim unii dintre acești compuși, cum sunt CBD-ul sau THC-ul, ca să obținem efecte terapeutice în tratarea diverselor afecțiuni.

Nu știm încă totul despre valoarea medicală a canabisului, pentru că legislația a limitat cercetarea și studiile clinice cam peste tot lume. În ultimii ani, când din ce în ce mai multe țări i-au recunoscut potențialul terapeutic și cercetarea a avansat, au apărut studii care arată că unii compuși din canabis pot să reducă efectele adverse ale chimioterapiei, să crească apetitul bolnavilor, să reducă durerile cronice și spasmele musculare sau să trateze insomnia.

Efectele astea ar putea fi utile multor bolnavi. Chiar dacă nu i-ar vindeca, canabisul le-ar putea îmbunătăți semnificativ viețile. Nu e puțin lucru să scapi de durerile chinuitoare pe care le provoacă unele boli sau de efectele adverse ale unor tratamente.

„Între timp, unii mor”

Alexandra-si-parintii-ei
ALEXANDRA ȘI PĂRINȚII EI, FOTOGRAFIE DIN ARHIVA PERSONALĂ

Cum aprobările de la ministere se pierd în negura birocrației, alți oameni s-au gândit să obțină canabis medical printr-o petiție care să ajungă în Parlament.

Alexandra Cârstea e o avocată de 34 de ani care militează pentru accesul la canabis pentru că mama ei a fost diagnosticată cu cancer pulmonar în formă avansată.

„Am fost în situația de a o vedea pe mama urlând de durere zi și noapte”, mi-a spus ea în vară, când ne-am întâlnit la o terasă. Mi-a povestit despre efectele tratamentului prescris de medici, care a înrăutățit situația mamei ei.

 „I-am dat morfină, i-am dat fentanil, tot ce recomandă medicina alopată paliativă. Avea halucinații, era depresivă, nu mânca. A fost la un pas de a-și pierde un rinichi.”

A căutat alternative la medicamentele clasice și a aflat despre efectele calmante ale canabisului pentru pacienții care fac chimioterapie, dar a descoperit rapid că nu putea să-l cumpere de la farmacie.

„Ce puteam să fac?”, ridică din umeri. S-a apucat să dea mailuri și a intrat în legătură cu medici din Spania și Israel, unde canabisul medicinal a intrat de mult în legalitate. A studiat legislații din diferite țări și s-a oprit asupra celei din Germania, despre care crede că e cel mai bun model de legalizare în scop medical.

Pornind de la legea din Germania, Alexandra scris o petiție prin care cere accesul bolnavilor din România la canabis și a pus-o pe net în primăvara lui 2018.

În situația mamei Alexandrei sunt sute de mii de pacienți cu diverse afecțiuni. Femeia primește sute de mesaje de la oameni care vor canabis pentru ei sau pentru apropiații lor.

„E înfiorător să le răspund că mă zbat, mă lupt, mă chinui, și tot n-am un răspuns. Între timp, unii mor. Îmi scriu familiile lor că mă susțin în continuare, că vor să lupte în numele celui drag, că sunt disperați, scârbiți de sistem.”

Până acum, petiția are puțin peste zece mii de semnături. Alexandra vrea să ajungă cu ea în Parlament, cu susținerea unor asociații de pacienți și a unor medici. Ca să fie tradusă într-o inițiativă legislativă, însă, petiția are nevoie de peste o sută de mii de semnături: „Pentru asta lupt. În România ești infractor dacă procuri canabis, chiar dacă e un tratament. Riști pușcărie și tu și familia ta, ești un paria. Pentru un om bolnav, care e forțat să lupte să trăiască, asta depășește orice limită a umilinței și degradării.”

Notă: Canabisul nu înlocuiește tratamentele prescrise de medic. Nu încerca să te tratezi cu canabis fără supravegherea unui medic, riști să îți faci mai mult rău decât bine.

Am întrebat dealeri din România dacă le pasă cui vând drogurile

*acest articol a apărut inițial pe Vice România. Toate ilustrațiile sunt făcute de Mircea Pop.

Dacă te prinde garda cu iarbă la tine pentru consum propriu, mai ai o șansă să scapi doar cu amendă, mai ales dacă ești în București sau din alt oraș mare. Dacă vinzi, legea e aspră, nu contează dacă ești specializat pe iarbă, heroină sau amfetamine. Tot trafic se cheamă. Pe lângă asta, trebuie să interacționezi cu tot felul de dubioși, fie că sunt oamenii de la care te aprovizionezi, fie că sunt clienții tăi.

 În cazul unora, mai e și dilema morală: ar trebui să-ți pese de oamenii care vin să cumpere droguri de la tine? Cum decizi cui și cât vinzi? Dacă vine un puști de 12 ani la tine, îi vinzi? Dar dacă e unul super prăjit, care abia se mai ține pe picioare, îi mai vinzi?

Când l-am întrebat pe un polițist de la Brigada Antidrog dacă, din experiența lui pe teren, dealerii din România au vreodată dileme de moralitate, mi-a răspuns așa: „Moralitatea există doar în filmele cu gangsteri americani și în cărțile cu banditi ruși”.

Cuvintele astea m-au băgat și mai mult în ceață așa că am întrebat câțiva dealeri dacă le pasă de sănătatea clienților lor.

dealer

Cristian, 40 ani

„Acum opt-zece ani, eram consumator și dealer de heroină și legale, în Ferentari. Nu sunt mândru de ce am făcut, nu e o chestie pe care s-o zic în gura mare. Înainte să mă aresteze, pe mine nu mă interesa nimic de ceilalți. Că iau droguri de la mine, că bagă, că nu bagă, nu mă interesa, eu făceam bani.

Am stat aproape șapte ani la pușcărie. Am căzut în 2003, când avea vreo 20 de ani, m-am eliberat în 2009. Pentru trafic. Mi-am pierdut anii ăia cei mai frumoși.

După ce am ieșit am început să vând din nou. Făceam ce știam să fac. Am început și eu cu prietenii la legale, o țigară, apoi la folie, apoi la seringă.

La început nu mă interesa, aveam bani, era bine. Dar când am început eu să mă droghez, am început să simt pe pielea mea ce simțeau alții când eu le vindeam. Am simțit umilința pe care o trăiești când te duci să-ți cumperi. Nici nu vreau să-mi aduc aminte cum i-am tratat pe alții și cum am fost tratat.

 Eu am trăit în lumile astea două: când vindeam eram arogant, când eram consumator eram umil. Ajunsesem într-un punct în care nimeni nu mă mai recunoștea. Eram atât de slab, nu făceam baie, nu mă interesa de familie, de mama, de frate. Mă interesau doar drogurile. Frate-miu m-a forțat să ies de acolo și bine a făcut. Dacă nu ieșeam, nu mai eram astăzi.

M-am dus acasă la el să fac o baie și el a început să plângă când m-a văzut. M-a pus în fața oglinzii: uită-te la tine și spune-mi dacă te recunoști. M-am văzut, nu mă recunoșteam. Mi-a zis: uite cum facem, plecăm în Portugalia. Inițial n-am vrut, dar mi-a zis: ori mergi, ori te bat. Am plecat cu el, ce să fac.

În Porto am reușit să mă ridic. La început am stat pe străzi, dar acum am asociația mea cu care militez pentru drepturile consumatorilor de droguri, pentru persoanele fără adăpost. Mă văd cu președintele țării, mă cheamă la conferințe, la televiziuni. Aici dacă faci scandal, chiar se schimbă ceva. România mai are vreo 25 de ani până ajunge la nivelul ăsta. M-am apucat de activism ca să dau și eu ceva înapoi la orașul ăsta, că m-a ajutat să mă ridic.

Eu fac ce fac acum pentru că am trăit asta, am simțit pe pielea mea cum e să fii consumator, cum e să fii pus la colț din cauza asta, sau că ești român sau țigan sau că stai pe stradă. Am simțit că trebuie să arăt la toată societatea că și oamenii ăștia sunt persoane.”

party

Alex, 26 ani

„Eu vând oamenilor pe care îi cunosc și care sunt deja consumatori și caută să-și facă rost de undeva. Nu sunt de acord cu racolatul minorilor sau alte chestii gen băgat pe gâtul oamenilor ca să-i atragi să depindă de tine.

 Cum m-am apucat? Păi e simplu, sunt foarte mulți oameni care vor să procure și puțini care au acces la oamenii care într-adevăr fac treaba. Întâmplător, eu am cunoscut de-a lungul adolescenței mele mulți oameni care aveau diverse contacte și de la care pot să procur chestii. De când am început să consum, pe la 16 ani, am început să și intermediez. Fac rost de cam orice, de la heroină până la cocaină, acid, iarbă. Nu fac chestia asta ca pe o afacere, o fac ca pe o necesitate. Nu intenționez să fac o carieră din asta, să cumpăr arme și să vând carne vie. E pur și simplu o chestie de împrejurări.

Eu nu forțez pe nimeni să cumpere de la mine, nu îi sun pe oameni, nu caut să expun chestia asta. Pur și simplu aud chestii în jurul meu, și se întâmplă să pot să-i ajut pe oameni cu chestii.

Mă văd destul de des cu clienții. Merg și pe la party-uri, dar nu cu scopul de a dilări. Nu e activitatea mea principală, e o chestie pe care mi-aș dori să nu fie nevoie să o fac. Dar din păcate e. Fac asta de peste 10 ani. Nu am avut niciodată probleme cu poliția. Sper că nu e doar impresia mea, dar cred că mă mențin destul de low profile.

Oamenii cu care mă întâlnesc sunt oameni pe care îi știu și o fac de plăcere, recreațional. Nu întrețin decizii din astea duse la extrem, care se pot radicaliza instantaneu. Am văzut destule situații din astea și nu-mi place să contribui la așa ceva.

S-a întâmplat să refuz oameni. Mai ales la partyuri, când se consumă foarte multe chestii, și sunt unii cam zombie, nu vreau să fiu ăla care zice «hai bine, ia de-aici», și să-i împing de pe stâncă. Cam astea sunt situațiile astea mai delicate. Foarte puțini înțeleg sau sunt conștienți de ce îi refuz. E ca și cum te-ai duce beat la magazin și ar refuza să-ți mai vândă bere. Plm, vreau bere! Da, dar s-ar putea să fie fix berea aia care te face să depășești limita.”

dealer

Andreas, 18 ani

Într-un an, de Paște, mi-a adus vără-miu hașiș din afară. Auzisem pe la școală că se vinde și am vrut să fac și eu bani. I-am vândut unui coleg 20 de grame. Am început să tot vindem. Primeam sute de grame și le vindeam pe toate. Câștigam foarte bine.

 Am început să iau pilluri cu niște prieteni cărora le vindeam iarbă.

Mi-am dat seama că pot să fac și mai mulți bani. În timpul săptămânii vindeam legale, în weekend vindeam iarbă.

O zi din viața mea în perioada aia era foarte obositoare. Dimineața, cum mă trezeam, rulam. Îmi făceam un pai, fumam și așteptam să primesc primul telefon. De la 7 dimineața eram trezit de telefon, că mă sunau ăia care mergeau la școală. Toată ziua vindeam. Aveam mulți clienți pe zi. Făceam 700-800 de lei pe zi. Veneau unii și la 2 dimineața și băteau la mine la ușă. În blocul unde stăteam știa toată lumea de mine. Mereu urcau oameni la mine să cumpere.

Odată am fumat cu unul legale. Ăla a leșinat, apoi s-a trezit, a mai fumat puțin și când a plecat l-a călcat mașina. Nu m-am simțit vinovat. Nu îi bag eu nimic pe gât.

Vindeam și la oameni căsătoriți, care aveau copii. La bibliotecari. Toți băgau. Odată a venit unul la mine, i-am dat și voia să își aprindă legala în mașina în care era copilul lui, de doi ani. I-am furat marfa și am fugit. Nu puteam să îl las să fumeze cu copilul ăla lângă el.

Acum sunt la pârnaie, am fost închis în urmă cu șase luni pentru complicitate la omor sub influența drogurilor. Dacă o să reușesc să fac mai mulți bani din asta, o să continui să vând după ce ies. Nu m-am bazat niciodată pe faptul că o să lucrez 12 ore pe zi pe un salariu de mizerie, cu 5 zile libere pe an.”

Yurga, 32 ani

„M-au prins în 2011, că-l vânau pe complicele meu, cu care-s prieten și acum. Practic, el mi-a propus să facem asta profesionist. Cu un an înainte, închiriase o casă mare special în acest scop, iar eu am venit cu expertiza. Ne-au prins cam cu 60 de kilograme echivalent uscat de plante de canabis, de calitate foarte bună. Nasol.

 Am stat doi ani, și m-am întristat, că nu era defalcată chestia între trafic de heroină sau cox, și cel de iarbă.

Fumez iarbă din 2002 de pe la 16 ani, iar pe la 18 aveam prima plantație de marijuana, când am scos vreo 350 de grame. Soiul meu preferat din acea perioadă era Super Silver Haze.

Până la 18 ani, fumam doar noi, prietenii. Dealuiam doar la cunoscuți. Nici vorbă de vândut la minori, prin liceu sau la oameni aleatori. Singura regulă pe care pe care am încălcat-o a fost „să nu fii lacom”.

Când voi avea copii și va fi legală iarba, voi râde. Când îmi vor oferi de fumat, le voi spune «vezi, tata creștea de-astea și a ajuns după gratii».”

 

Bolnavi din România mi-au povestit cum se tratează ilegal cu canabis

*acest articol a apărut inițial pe Vice România.

Când durerile de la cancer îți fac viața un chin, nu-ți mai pasă că iei o substanță ilegală ca să te calmezi.

Poate ai citit în ultimii ani știri că marijuana în scop medicinal e permisă în România. Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar nu e chiar așa. Nu poți fuma iarbă pentru afecțiuni medicale, pentru că niciun medic nu îți va prescrie asta. Pe scurt, asta se întâmplă pentru că legea din România permite folosirea canabisului pentru tratarea unor boli doar dacă produsul respectiv nu depășește 0.2% THC, substanța aia din iarbă care îți dă high. Așa că nu ai voie nici ulei de THC, folosit deja cu succes în tratarea unor afecțiuni în țări precum GermaniaCanadaMarea Britanie, Polonia, Cehia, Australia, Columbia sau Grecia. Ai voie numai ulei care conține CBD, substanță din canabis care nu dă efecte psihoactive, dar care ar avea unele efecte medicale, potrivit unor studii.

 Știința e încă la început și mai avem multe de învățat despre efectele terapeutice ale canabisului. Știm însă câte ceva despre efectele lui negative, de care ar trebui să fii conștient înainte să te apuci să te tratezi de capul tău, mai ales când cumperi iarbă „de la băieți”, despre care nu știi ce conține. Riști să devii dependent, să ai insomnii, amețeli, atacuri de panică sau să-ți declanșezi psihoze, dacă ești predispus.

În ciuda interdicțiilor legale, există oameni în România cu diverse afecțiuni care folosesc canabis, fie sub formă de joint sau ulei cu THC. Efectele benefice resimțite de ei sunt de ajuns de puternice încât să încalce legea pentru asta.

Răzvan, 38 de ani, fotograf, cancer

Eu n-am avut simptome de cancer la stomac. M-am simțit rău o perioadă, așa că mi-am făcut niște analize, din care a reieșit doar o ușoară anemie. La un moment dat mi-am făcut o ecografie. Nimic. Mi-am mai făcut una, pentru că mă durea stomacul din ce în ce mai tare. Nimic. Abia la a treia ecografie mi-au descoperit niște ganglioni umflați în jurul stomacului. Mi-am mai făcut niște analize. La finalul lui decembrie am primit diagnosticul: cancer gastric de gradul patru, metastatic. Foarte avansat.

Am început chimioterapia pe 23 decembrie. Cu uleiul cu THC am început pe la jumătatea lui ianuarie. Au venit niște prieteni pe la mine și mi-au zis că știu pe cineva care ar putea să-mi procure chestia asta. Mai mult nu am vrut să știu, riscul legal este destul de mare. A fost extraordinar de bun ce am primit. Mi-a dat o stare de relaxare, puteam să dorm. M-a ajutat mult cu efectele adverse de la chimio, cu durerile, voma. Așa că nu am avut stări nasoale în primele șase-șapte luni de chimio, cum au alții. Am dus-o pe picioare destul de ok.

Primul oncolog la care am fost nici n-a vrut să audă de chestia asta. A reacționat dubios, mi-a zis că discuția noastră nici n-a avut loc. Oncologul pe care îl am acum e un tip tânăr și deschis la minte. Mi-a trecut și în foaia medicală că iau THC. Mi-a zis că are și alți pacienți care iau.

Uleiul pe care îl iau se face din câteva kilograme de marijuana.

 Nu e prea plăcut să știi că niște oameni riscă pentru tine. Suntem în 2018, deja s-a legalizat medical în mai toate țările din UE, mai puțin România, Bulgaria și încă câteva. De ce să nu iau eu medicinal, când alții pot să fumeze recreațional?

Claudia, 35 ani, profesoară, scleroză multiplă

Eram studentă în anul patru la Conservator. Într-o dimineață m-am trezit cu o durere de cap foarte puternică. Mi-am dat seama că nu mai vedeam aproape deloc cu ochiul stâng. După niște investigații, am primit diagnosticul: scleroză multiplă. Aveam 24 de ani.

Am întrerupt imediat facultatea. Mi-am dorit să merg acasă, în orașul natal, chiar dacă nu era nimeni acolo. Tata a murit, mama era în Italia, iar fratele la București. Dar am vrut să fiu într-un loc familiar, să mă simt în siguranță. Am vrut să mă angajez, că nu lucrasem niciodată.

În același timp am început tratamentul gratuit cu Rebif din schema națională. Îmi veneau injecțiile preumplute, ambalate separat, și aveam un aparat în care băgam injecția, înfiletam și apăsam pe un buton. Îmi făceam în mâini, în burtă și în picioare, de trei ori pe săptămână.

Locurile în care mă injectam se învinețeau, se umflau, făceam niște gangloni care mă dureau. Am avut o grămadă de reacții adverse – dureri de cap apăsătoare, febră, depresie. Eram obosită permanent.

Cu boala nu puteam să gândesc limpede. Eram altfel. Numai faptul că trebuia să îmi amintesc să fac injecții îmi aducea aminte că sunt bolnavă. Febra, depresia, toate mă făceau să fiu altcineva.

 Într-o iarnă, la minus 25 de grade, eu făceam naveta prin școlile din jurul orașelor, că nu aveam ore destule în una singură ca să-mi fac norma. Mă durea foarte tare capul de la frig. M-am dus la un neurolog și i-am zis care e treaba, cum e durerea. Mi-a dat Xanax. Două pe zi. Și mi-a dat și Tramadol. M-am dus la școală în continuare. Îmi făceam treaba, predam, chiar dacă copiii nu erau atenți și făceau gălăgie. Pe mine nu mă deranja, eram ca într-o bulă. Ce-i asta? Xanax.

Când a aflat și mama ce boală am, s-a apucat să caute pe net, să întrebe pe la oameni, și a aflat că marijuana ar avea un efect pozitiv asupra bolii. În mod normal, ca orice părinte, n-ar fi fost de acord cu asta. Dar căutam tratament, orice care să mă ajute.

Așa că am început să fumez. Atunci când aveam durerile alea nasoale de cap de la injecții, îmi făceam un pai și în cinci minute îmi trecea. Făceam rost de la băieți, de unde altundeva. Nu e ca și cum puteam să merg la farmacie să cer. De la farmacie îți dau Tramadol și Xanax, că o să fii fericit. Nu mai bine fumezi un joint?

Fumez de câțiva ani în fiecare zi, mă ajută să mă relaxez. Când fumez mă apuc și fac treabă, fac curățenie prin casă, nu stau leșinată pe canapea. Da, îmi place să fumez. Da, când vin de la muncă îmi aprind un pai. Și ce?

Adele, mama lui Davis, 10 ani, sindromul Dravet

Davis s-a născut cu o formă de epilepsie foarte rară și incurabilă, sindromul Dravet. Înseamnă că face crize prelungite, care pot să ajungă și la câteva ore. Șansele de supraviețuire sunt drastic mai mici decât la epilepsia obișnuită. Se lasă cu afecțiuni neurologice masive și dezvoltă tot felul de alte probleme, de musculatură, limbaj, retard mintal, echilibru.

 Am primit diagnosticul abia la 5 ani, când era aproape pe moarte și l-am dus la un medic renumit din Franța. Medicii români nu și-au dat seama că epilepsia lui nu era o formă obișnuită și au pompat medicamente în el până l-au băgat în comă, cu hemoragie internă și insuficiență hepatică.

Salvarea mea a fost un grup de părinți din America cu copiii cu Dravet. Mi-au zis ce medicamente să-i scot și a doua zi dimineață a deschis ochii și mi-a cerut de mâncare. Nu mai mâncase de trei săptămâni.

La ceva timp, am vizitat comunitatea de părinți din SUA care tratau copiii cu Dravet cu canabis medicinal. Cultivau în casă, aveau într-o cameră sera lor, cu plantele pentru copil. Făceau tinctură și renunțaseră la medicamente. Nu mai aveau efectele alea adverse nenorocite. Erau copii de 11-12 ani în scaun cu rotile, care acum începeau să vorbească sau să se ridice din scaun. La început eram foarte contrariată, nu prea înțelegeam cum să-ți droghezi copilul. Dar am văzut copii în sevraj de la antiepileptice, care se mutilau.

Trebuiau ținuți în cămașa de forță pentru că se dădeau cu capul de pereți până țâșnea sângele din ei. Unul dintre tătici m-a luat deoparte și mi-a zis: cum poți să ne judeci, când tu ar trebui să ne înțelegi? L-ai văzut pe Jayden cum se lovea singur, ai fi preferat să-l las să-și distrugă fața, nasul, buzele, decât să-i dau un medicament din plante, care l-a calmat? Într-adevăr, copilul începuse să cânte, să se legene, să se joace cu animalele de pluș.

Lui Davis însă n-am putut să-i dau. Cum în România e ilegal, nu puteam să iau cu mine în țară tratamentul. Asta ar fi însemnat să i-l dau timp de două săptămâni, cât am stat acolo, și să întrerup brusc la plecare. Nu am vrut să risc. Orice schimbare în medicamente, în alimentație, înseamnă că poate oricând să intre în criză. A fost destul de greu să mă abțin, toți copiii luau canabis, numai al meu lua pastile. Mi-a părut rău.

 Dar dacă Davis n-ar fi fost bine, aș fi adus ilegal, cu riscul ca eu să fac pârnaie. Dacă aș fi avut de ales între a face pușcărie și a-mi salva copilul, ghici ce? Aș face pact cu diavolul ca să-mi salvez copilul, aș face orice. Dacă i-ar mai fi rău, ar fi primul lucru pe care l-aș încerca.

Alexandra, avocat, fiica unei bolnave de cancer

Sunt dispusă să fac orice e corect și moral ca să o salvez pe mama. Acum trei ani și jumătate, a fost diagnosticată cu cancer pulmonar, care s-a extins și la oase.

Mama avea dureri mari când a început tratamentul. Am văzut-o urlând de durere zi și noapte. I-am dat morfină, i-am dat fentanyl, tot ce recomandă medicina alopată pe paliație. Avea halucinații, era depresivă, nu mânca. A fost la un pas de a-și pierde un rinichi.

Am început să mă documentez despre canabisul medicinal după ce am aflat că în lumea medicală există un consens asupra efectelor lui calmante. Mi-am dat seama că e o alternativă naturală la morfină, că pot să evit medicamentele grele ca să nu-i generez alte probleme cu ficatul, cu rinichii.

În martie anul acesta am pornit o petiție pentru legalizarea canabisului medicinal. De atunci, sunt zeci, sute de oameni care îmi scriu săptămânal că au nevoie de acest tratament, îmi descriu durerile și suferința prin care trec.

E înfiorător să le răspund că mă zbat, mă lupt, mă chinui, și tot n-am un răspuns. Între timp, unii mor. Îmi scriu familiile lor că mă susțin în continuare, că vor să lupte în numele celui drag, că sunt disperați, scârbiți de sistem.

 În România ești infractor dacă procuri canabis, chiar dacă e un tratament. Riști pușcărie și tu și familia ta, ești un paria, te arată toți cu degetul că te interesează subiectul. Pentru un om bolnav, care e forțat să lupte să trăiască, asta depășește orice limită a umilinței și degradării.

Alex, 23 ani, inginer, atacuri de panică, depresie

Am fost plecat prin afară la muncă o vreme. Am dat de ecstasy, LSD, ciuperci, cocaină. M-am apucat de băut. Într-o zi am început să am palpitații. Am renunțat la toate și m-am întors în țară. Palpitațiile nu s-au oprit. Apăreau pur și simplu, mergeam pe stradă și dintr-o dată simțeam un nod în gât, începeam să transpir și mă panicam, că tot nu înțelegeam ce-i cu mine. O dată chiar am leșinat în mijlocul Kauflandului. M-am dus la Urgențe și de zece ori pe zi, simțeam că acuma crăp și s-a sfârșit totul.

Știi cum e când ai atacuri de panică și intri în depresie, nu ai chef să ieși din casă, nu ai chef să faci absolut nimic? Cam toată viața ta pare gri. E totul monoton, nu ai chef să trăiești. Câteva luni am fost complet distrus, nu eram bun de nimic. M-au și dat afară de la muncă din cauza asta.

M-am dus la o psihiatră și mi-a prescris niște medicamente care ar fi bune pentru atacuri de panică și depresie. După a doua săptămână am început să mă simt foarte nasol. Cum găseam un loc în care să mă pun jos să mă odihnesc un pic, îmi închideam ochii și în 20 de secunde dormeam. Au fost patru luni în care am fost legumă de la tratament.

 În perioada asta m-a vizitat un prieten din Portugalia care lua CBD din țigara electronică. Am încercat și eu și timp de vreo săptămână-două nu am mai avut nevoie de medicamente. Nu-mi dădea o stare de high, dar mă relaxa, mă simțeam mai bine fizic și psihic. Mi-a revenit cheful de viață, pofta de mâncare, am renunțat de tot la medicamente. A fost o diferență uriașă. Înainte, dimineața, când mă trezeam aveam vreo 10-20 de minute la dispoziție să mă spăl pe dinți, pe ochi și să mă bucur de viață. Apoi mă loveau anxietatea și depresia. Dădeau în mine și aia era. Nu puteam să fac altceva decât să dorm și să mă uit la TV. N-aveam chef de absolut nimic.

Cu CBD-ul simțeam că perioada aia de 20 de minute se prelungea pe o zi întreagă. A funcționat și pentru atacuri de panică, și pentru depresie. Sunt mult mai sociabil, ies în oraș, comunic cu oamenii, mă duc la sală, alerg, îmi văd de hobbyuri.

Acum n-am mai consumat de trei săptămâni absolut nimic. Totul e bine, tot la fel mă simt. Au dispărut depresia, anxietatea, atacurile de panică. Am vrut să văd ce se întâmplă dacă timp de o lună nu consum absolut nimic. Până acum e super. Plănuiesc să mă las absolut de tot. Dar dacă o să am ocazia, din când în când, n-o să spun nu la un cui.”

*Am protejat identitatea celor citați prin schimbarea prenumelor acestora.

How Young People in Romania Won a Referendum By Not Voting

*this article was initially published on vice.com. All photographs were taken by Eli Driu.

Doing nothing isn’t always an effective strategy when you want to stop the government from doing something hateful, but last weekend, it worked out.

On Saturday the 6th and Sunday the 7th of October, Romanians voted in a referendum on an amendment to the constitution that would redefine the family as a union between “a man and a woman”, as opposed to the gay-friendlier term “spouses”, as it currently reads. The referendum was initiated by an alliance of organisations called The Coalition for the Family, whose mission was to “protect the traditional Romanian family”. The initiative was also strongly backed by the Romanian Orthodox Church, most Romanian religious groups, as well as the main political parties.

 In preparation for the referendum, The Coalition for the Family ran an aggressive campaign. Towns and villages were plastered with posters and banners carrying hateful messages against the LGBT community, such as “If you don’t vote, two men will be able to adopt your child!” Campaign materials were distributed in churches, schools, and even in the packaging of loaves of bread in shops. The leader of the ruling party, Liviu Dragnea, stated on TV that the referendum was necessary, because “people are frightened by countries where marriages between humans and animals have been legalised.” The government decided to hold the referendum over two days instead of one.

At the same time, many Romanians felt the initiative for the referendum was anti-democratic and anti-European, given its aim to restrict the rights of a minority. The LGBTQ movement in Romania campaigned among their supporters to boycott the referendum, so the voter threshold of 30 percent wouldn’t be met and the outcome of the referendum wouldn’t be validated. The No campaign’s strategy proved successful – on Sunday around noon, it became clear that the threshold wouldn’t be met and the referendum was a flop. In the end, just 3.7 million people had voted, which accounted for 21.1 percent of all Romanians with the right to vote. That doesn’t mean gay marriage is suddenly legal in the country – it just means that it isn’t outright banned in the constitution.

 Before the referendum, the boycott was considered a risky and controversial among opponents of the referendum. And it’s obvious why – not showing up could have easily meant being powerless while watching the zealots win. Is it better to vote and legitimise a referendum you feel should not have existed at all, or better to ignore the vote and having no say in the outcome? To learn more, I spoke to people opposing the amendment, to hear why they boycotted the referendum or, alternatively, decided to go to the polls and vote against it.
VLAD VISKI

A few days ahead of the referendum, I asked Vlad Viski, president of LGBT-rights advocacy NGO MozaiQ, the catalyst behind the boycott campaign, why they opted for this risky strategy. “We wanted to spread the idea that we shouldn’t subject human rights to the polls, and that the initiative taken by the Coalition for the Family is illegitimate. We have to reject hate-mongering messages and show our commitment to democratic and European values. Minorities should be protected, women’s reproductive rights shouldn’t be questioned and fundamental liberties for citizens should be guaranteed.”

ALEX PALAS

Alex Palas, a 28-year-old activist working for a Romanian NGO, boycotted the referendum, too. “The referendum restricted the potential rights of the LGBT community, and the campaign that preceded it was manipulative, and incited fear against LGBT people. There wasn’t an opportunity of a blank vote, so by going, you’d automatically contribute to the threshold. I felt that taking part in the referendum would be legitimising the whole endeavour,” he explained.

Human rights educator Andrei Stupu, 20, shared those views. “For me it was because I wanted to express the fact that I didn’t approve of the referendum. It didn’t represent me and I didn’t want the threshold to be met. I didn’t even want to seem aware of the fact that the referendum existed. I’ve also read the decision of Romania’s Constitutional Court, which says that a refusal to participate is a valid way to express one’s opinion in this case.”

Rareș Duican, 30, a Bucharest-based corporate employee, boycotted as well. “It made no sense, we’d have been the first EU member state to outright state that we hate minorities. And it was the first step to other similar polls. I can relate to people who voted no, but I think the point was that the referendum shouldn’t have met the threshold that would have validated it,” he told me. That said, he thought Romanians still should have paid attention to voter turnout over the weekend. “If on Sunday we had realised the quota was met, we should have headed to the polls collectively to vote. But not before.”

ANA MARIA

29-year old HR manager Ana Maria decided to go to the polls and vote, because she didn’t think not showing up would work. “I voted no, given the political climate – the way they outright lie on TV, how we’re being set up to be defrauded. [Liviu Dragnea, head of the ruling party] has been convicted for electoral fraud before, and they changed the rules on this referendum during the home stretch – deciding not to use electronic voting and extending the referendum to two days. I voted because I didn’t trust it at all.”

41-year-old historian Mădălin Hodor voted too, as he believed battles like this should be fought in the voting booths, not at home. He worried that the ruling party and the Coalition for the Family were well able to mobilise the masses, and considered the threshold of 30 percent to be very low already. And more importantly, he said, “a boycott would mean allowing them to not only speak their mind, but to impose their will onto those who boycotted. Staying away would have meant we were turning down a fight with them. It’s a matter of personal choice and ethical hygiene,” he continued. “If I want to oppose overstepping people’s rights, I think I need to make that public, where it matters.”

While the boycott was a considerable risk and a divisive strategy under voters opposing the referendum, it worked out in Romania, this time. It’s clear though, that past performance is no guarantee of future results.

De ce podcasturile devin tot mai populare?

*acest articol a fost inițial publicat pe digi24.ro.

În ultimii ani popularitatea podcasturilor a explodat, în special în rândul tinerilor. Unele emisiuni au devenit atât de apreciate, încât ascultătorii le susțin integral prin donații. Recent, chiar și Hillary Clinton și-a lansat propriul podcast, With Her.

De ce au ajuns atât de populare și unde le găsiți pe cele mai bune?

Podcasturile – informație fără efort

America a lansat trendul podcasturilor (emisiuni audio), care acum se extinde în toată lumea. În ultimii trei ani, numărul ascultătorilor americani s-a dublat (cei care ascultă cel puțin un podcast pe lună). 72% dintre ascultătorii au vârste între 18 și 54 de ani, studii superioare și se folosesc de aplicațiile pentru smartphone pentru acces la podcasturi, potrivit unui studiu.

Se estimează că în prezent există în jur de 180 000 de podcasturi care acoperă subiecte diverse: știință, sport, film, antreprenoriat, design, literatură, istorie, entertainment.

Explicațiile pentru popularitatea în creștere a podcasturilor pot fi că acestea sunt la îndemână și le poți asculta în timpii morți ai zilei: la metrou, în drum spre muncă, în mașină sau avion, la coadă la supermarket. Spre deosebire de emisiunile radio, care sunt la ore fixe, podcasturile pot fi ascultate oricând.

Au apărut ca variantă independentă a show-urilor clasice de radio, la începutul anilor 2000. La început, majoritatea sunau amatoricește și erau simple înregistrări ale discuțiilor dintre doi oameni. Acum, podcasturile îmbină informații, opinii, expertize, muzică și joc actoricesc, ca să prezinte povești ușor de urmărit și captivante.

Pe măsură ce au devenit din ce în ce mai populare (anul trecut s-a ajuns la 1 miliard de abonări pe iTunes), marile publicații ca The New Yorker, Slate sau NPR au început să producă podcasturi de succes.

Cum poți asculta podcasturi

Există două metode, fie online, fie după downloadare, pe telefon sau pe calculator. Avantajul de a asculta online estecă nu ocupi din memoria telefonului. Însă dacă n-ai net, trebuie să le salvezi și să le asculți offline.

Podcasturile sunt fie pe Soundcloud, fie pe site-urile proprii. Pe calculator, poți să le mai asculți prin iTunes.

Pentru downloadare, poți folosi aplicații. Pentru clienții iPhone există o aplicație default: Podcasts. Pentru Android, ai de ales între mai multe variante pe care le găsești în Google Play.

Recomandări de podcasturi

Radiolab

Unul dintre cele mai vechi și mai apreciate podcasturi. Fiecare episod are o temă, în care experiențele umane se împletesc cu discuțiile filosofice și cu știința, pe un fundal sonor în ton cu poveștile.

The Hidden Brain

The Hidden Brain e o combinație de știință și storytelling, despre modurile în care inconștientul ne gidează comportamentul și despre schemele de gândire care influențează alegerile pe care le facem și relațiile cu cei din jur. Episodul „Lonely Hearts” pune în discuție înșelatul și dacă e întotdeauna mai bine să afli adevărul.

Home of the Brave

Home of the Brave e un podcast independent. Într-o serie de episoade, Scott Carrier, realizatorul, merge în Grecia și călătorește alături de refugiații sirieni pe „The Balkan Route”.

The Guardian Long Reads

Pentru cei mai ocupați dintre noi, cele mai bune feature-uri The Guardian sunt citite de autori. Într-unul dintre episoadele recente, The Guardian analizează legătura dintre social media și adevăr – „How Technology Disrupted the Truth”.

This American Life

This American Life împlinește în curând 21 de ani și este printre cele mai ascultate și premiate podcasturi. Pentru cei neinițiați, realizatorii propun lista lor de episoade favorite.

Invisibilia

Lulu Miller, Hanna Roisin și Alex Spiegel explorează elemente mai puțin vizibile care ne influențează viața. Primul episod al podcastului, „The Secret History of Thoughts” e despre un bărbat captiv în propriul corp, după ce un accident l-a lăsat complet paralizat, dar cu creierul intact.

Stuff You Should Know

Explică modul în care funcționează lumea din jurul nostru, de la sirene la teoria Big Bang, economie și politică.

Serial

Primul sezon din Serial l-a adus în atenția publică pe Adnan Syed, condamnat pentru uciderea iubitei sale din liceu. Sarah Koening, realizatoarea, reia pas cu pas desfășurarea procesului și pune la îndoială dovezile aduse pentru condamnarea lui Syed. Podcastul a contribuit la decizia judecătorilor de a redeschide procesul.

Love + Radio

Love + Radio e o colecție de povești despre evenimentele neobișnuite din viața oamenilor obișnuiți. Unul dintre cele mai apreciate episoade, „The Living Room”, spune povestea unui cuplu care nu are draperii la fereastră, din perspectiva vecinei care le privește în casă.

TED Radio Hour

TED talk-urile adaptate pentru radio acoperă teme variate. În episodul „Seven Deadly Sins”, șapte speakeri vorbesc despre experiențele lor cu cele șapte păcate capitale.

The Moth

Conceptul The Moth e simplu: un om pe o scenă vorbește despre un episod din viață care l-a marcat. Din 1997 The Moth se plimbă prin orașele Americii și a adunat mii de povești. În „The Prince and I”, Jilian Lauren ajunge în Brunei ca damă de companie pentru unul dintre membrii celei mai bogate familii din lume.

99% Invisible

Podcastul pornește de la teme legate de design, pe care le folosește ca să exploreze aspecte ale societății. Unul dintre episoade, „Milk Carton Kids”, spune povestea copiilor dispăruți ale căror fețe apăreau pe cutiile de lapte în SUA.

 

 

10 întrebări pe care ai vrut mereu să i le pui unui bărbat din România care face videochat

*acest articol a apărut inițial pe Vice România. Toate fotografiile sunt făcute de Mircea Topoleanu.

„O fată poate să stea pur și simplu în fața camerei, într-o ținută sexy, dar un băiat trebuie să fie fresh, să danseze și să zâmbească.”

Marshall West este un bucureștean de 21 de ani care lucrează ca model de videochat. L-am cunoscut când documentam un material mai amplu despre acest domeniu în care România a ajuns să domine piața mondială. Potrivit unor estimări realiste, în videochat-ul românesc ar lucra peste o sută de mii de oameni în peste cinci mii de studiouri împrăștiate în toată țara.

Marshall West (numele de scenă) a intrat în domeniu imediat după ce a împlinit 18 ani, când tovarășii lui i-au povestit că poate să facă mulți bani din asta, fără mare bătaie de cap. L-am întâlnit pe Marshall la ABS Studio, acolo unde lucrează alături de alți 20 și ceva de băieți în industria videochat-ului românesc.

Ne-am retras într-una din camerele în care se lucrează, decorată cu bice de piele și instrumente dubioase S&M și am stat de vorbă despre ce înseamnă să fii model de videochat și băiat.

VICE: Ce înseamnă să fii camboy?
Marshall West: Să fii camboy însemnă să te trezești dimineața și să mergi la birou, ca la un job obișnuit. Să lucrezi la calculator timp de 7-8-9 ore, să vorbești cu oameni, dansezi, te distrezi cu ei.

La 17 ani am auzit pentru prima oară de videochat și mi-am dorit să încerc și eu. Când am împlinit 18 ani, am fost la un interviu și m-am angajat. Eram puțin speriat, auzeam de la niște prieteni că au fost puși să facă niște lucruri pe care eu nu îmi imaginam că le-aș face, că sunt anumiți membri care îți cer niște lucruri ciudate. Dar după ce m-am apucat mi-am dat seama că nu e așa, că eu aleg ce fac și ce nu.

Cum a fost prima zi?
După ce m-au chemat la studio pentru poze, a doua zi am început să lucrez. Am intrat în cameră, mi-am deschis calculatorul, am intrat online și am început să interacționez cu oamenii. Să vorbesc cu ei și să dansez. La început mai mult dansam, făceam striptease. Aveam foarte multe emoții, mă temeam că o să fac ceva greșit.

Când cineva mi-a cerut să mă dezbrac, am fost foarte stânjenit, mi se părea că nu e ok ceea ce fac. Dar am avut un moment în care am zis hai, îmi dau pantalonii jos și aia e, apoi m-am simțit super ok, am făcut-o și a doua, și a treia oară, până n-am mai avut nicio problemă cu asta.

Ce diferențe sunt între camboys și camgirls?
E o diferență destul de mare între băieți și fete, de la membri, la încasări, la lucrurile pe care le fac în fața camerei. O fată poate să stea pur și simplu în fața camerei, într-o ținută sexy, dar un băiat trebuie să fie fresh, să danseze și să zâmbească. Unei fete îi e mult mai ușor să atragă atenția membrilor fără să facă mare lucru. În schimb, membrii băieților sunt mult mai fideli, e mai ușor să-i ții lângă tine.

Ce reacție au oamenii când află cu ce te ocupi?
Oamenii au reacții diferite, unii mă întreabă cât câștig, ce trebuie să fac în fața camerei. Am prieteni care se gândesc să încerce și ei și au foarte multe întrebări. Reacții negative nu prea am întâlnit.

Care a fost cel mai dificil moment în fața camerei?
Un membru mi-a cerut ceva super super creepy, din punctul meu de vedere. M-a întrebat dacă m-am gândit vreodată să-mi amputez picioarele și bineînțeles că i-am spus că nu. Am aflat ulterior de ce m-a întrebat asta și de ce avea fetișul ăsta: pentru că el avea picioarele amputate.

1528965532593-alin-1
FOTOGRAFII DIN ARHIVA PERSONALĂ A LUI MARSHALL WEST

Care a fost cel mai funny moment în fața camerei?
Un moment funny a fost când un membru mi-a cerut să fac podul, iar un alt membru mi-a cerut să fac, în același timp, ceva sexual. Am zis să-i mulțumesc pe amândoi și să fac chestiile astea în același timp, cred că vă dați seama la ce mă refer.

Un alt moment amuzant a fost când un membru al meu, pe care îl consider chiar un prieten, a început să plătească și pentru alți oameni. Adică el voia ca eu să fac niște lucruri și mă plătea, iar când au început să apară și alți oameni care voiau să fac lucruri, dar nu mă plăteau, a plătit el pentru ei. Ușor-ușor au intrat în vorbă, au început să se cunoască, iar eu eram acolo mai mult degeaba, ei vorbeau între ei și eu eram pur și simplu acolo, primeam bani de la ei, nu făceam nimic.

Omul respectiv îi întreba pe ceilalți ce vor, unul zicea că vrea să-mi audă vocea, iar el îmi dădea 50-60 de dolari – „hai, Marshall, spune ceva!” Celălalt voia să-mi vadă talpa piciorului, așa că tipul ăsta îmi dădea 100 de dolari și mă punea să-i arăt picioarele. E ca și cum te-ai duce într-un magazin să-ți iei un tricou și ar fi acolo un tip care te-ar întreba ce tricou vrei și ți l-ar plăti el.

Ce fel de oameni vin să se uite la tine?
Sunt fel și fel de oameni, oameni obișnuiți, care au joburi normale. Unii sunt săraci, alții sunt bogați. Unii sunt căsătoriți, alții au copii chiar de vârsta mea. Unii intră doar ca să socializeze sau ca să te cunoască mai bine, alții caută să-și satisfacă plăcerile sexuale. Majoritatea membrilor care intră la băieți sunt bărbați, dar din când în când intră și femei, curioase să vadă ce se întâmplă și să cunoască pe cineva.

Ce fel de relații ai cu clienții?
Relația mea cu ei rămâne doar pe internet. Nu avem voie să facem schimb de date personale, ei nu află identitatea mea reală niciodată. Putem să ținem legătura și prin social media, atunci când nu sunt în fața camerei, prin conturile mele cu nickname de model. Dar încerc să leg viața mea personală cu cea de model, să le spun cât mai multe despre ce fac când nu sunt online. Îmi joc rolul în fața camerei, dar încerc să par cât mai real, să nu dau impresia că sunt o persoană falsă sau că sunt acolo doar pentru bani.

Cum îți afectează jobul ăsta viața amoroasă?
Tovarășii mei îmi spuneau că după ce o să fac toată ziua la job chestii sexuale, n-o să mai am chef de nimic când ajung acasă. Dar n-a fost deloc așa, ci dimpotrivă. Am învățat multe chestii noi. Am aflat de fetișuri noi, am devenit mai deschis din punct de vedere sexual și în viața personală. Majoritatea rolurilor mele în fața camerei sunt de dominare. Am învățat ce atitudine să am, cum să fiu polițistul cel rău (râde), să folosesc cătușe, costume de piele.

A fost vreun moment în care ai făcut bani fără să depui mare efort?
Odată am făcut foarte mulți bani dintr-o chestie banală. Eram acasă în live, vorbeam cu un membru de-al meu, care mi-a cerut să fac duș în fața camerei. Mi-am luat laptopul în baie, am intrat în duș și am câștigat bani pentru un lucru banal, pe care îl fac în fiecare zi. Altă dată, acum câteva săptămâni, a intrat pe mine un tip care mi-a zis pur și simplu: cere-mi bani. I-am cerut 500 de dolari și în secunda doi mi-a trimis banii. Fără să fac nimic, pur și simplu.

Cum reacționezi când un membru îți spune „te iubesc”?
Nu mi se întâmplă foarte des ca un membru să-mi spună asta, dar atunci când aud asta de la cineva, răspund la fel. Dar nu e un „te iubesc” din suflet, ca într-o relație serioasă. Pur și simplu te iubesc ca pe un prieten.

Drama copiilor din România care se sinucid pentru că părinții au plecat în străinătate

*acest articol a apărut inițial pe Vice România. Toate fotografiile sunt făcute de Sorin Vidis.

20 de mii de copii din România au în acest moment ambii părinți plecați la muncă în altă țară și sunt lăsați în grija rudelor.

Un gospodar trebăluiește prin casă, pregătește mâncarea pentru câini. E sfârșitul lui martie 2006 și băiatul lui de zece ani, Răzvan, meșterește cu un ciocan prin curte. Lui Răzvan îi place să se joace cu uneltele și bate cuie în garduri, pomi, magazii, așa că tatăl nu se gândește de două ori la bocăniturile care vin de afară.

Când iese cu mâncarea la câini, vede mai întâi vârfurile picioarelor lui Răzvan atârnate în mica magazie de lemne din fața casei. Primul gând e că băiatul exersează ca să facă mușchi și se apropie să-l vadă. Când urcă privirea spre fața lui, scoate un răcnet de disperare. Copilul e spânzurat cu un șiret, legat de un cui proaspăt bătut într-o grindă.

„Era cald când l-am găsit acolo”, îmi spune tatăl lui Răzvan, un bărbat de 47 de ani, muncitor în construcții, în timp ce ne invită în casa din Ciortești, județul Iași, să stăm de vorbă despre tragedia din viața lui.

Răzvan a fost printre primii copii care s-au sinucis de dorul unui părinte plecat la muncă în străinătate. Mama lui a făcut parte din valul de români care au plecat la muncă în Italia de la începutul anilor 2000.

TATĂL LUI RĂZVAN

Un raport ONU arată că populația României a scăzut cu 3,4 milioane între 2007 și 2015. Astfel, România a ajuns pe locul doi în topul țărilor care au înregistrat cea mai mare creștere a numărului migranților în perioada respectivă, după Siria.

20 de mii de copii din România au rămas exclusiv în grija bunicilor sau a altor rude

Am mers prin mai multe localități din estul țării, de unde pleacă cei mai mulți români, ca să vedem cum se schimbă viețile copiilor lăsați în urmă de părinții care muncesc în străinătate, în căutarea unui trai mai bun.

În urma emigranților rămân aproximativ o sută de mii de copii, dintre care aproape 20 de mii au ambii părinți plecați la muncă în străinătate, conform datelor furnizate de Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție în iunie 2017. Oamenii care pleacă nu-și pot lua copiii cu ei din cauza programelor de muncă încărcate, care uneori depășesc 12 ore pe zi. Copiii rămân în grija bunicilor sau a rudelor din familia extinsă, în timp ce părinții își trimit salariile în țară.

Motivele plecării sunt aproape întotdeauna economice. În Italia, țara în care au plecat cei mai mulți români, un salariu minim pe economie ajunge la 900 de euro, în timp ce în România este de doar 321 euro, al doilea cel mai mic din Uniunea Europeană, după Bulgaria. Alte țări în care românii emigrează masiv sunt Spania, Marea Britanie și Germania.

Cei mai mulți români pleacă din estul țării. Pe primul loc la rata emigrării se află județul Bacău, urmat de Neamț, Suceava, Iași și Galați.

În general, românii plecați lucrează în domeniul agriculturii, construcțiilor și îngrijirii de bătrâni sau invalizi. Pentru femeile care emigrează în Italia, una dintre cele mai căutate ocupații este cea de badantă, adică de îngrijitoare pentru bătrâni. Cu acest lucru se ocupa și mama lui Răzvan.

Femeia era plecată de aproape o lună și urma să se întoarcă în scurt timp, cu un calculator cadou pentru Răzvan. Îi ținea locul surorii ei la îngrijirea unei bătrâne, cât timp sora își reînnoia actele în România. Răzvan a rămas cu tatăl lui în casa din Ciortești în care trăiau împreună.

„Eu i-am zis: nu te duci, nu te duci, dar sor-sa s-o rugat de mine. Până la urmă am zis hai, du-te o lună de zile, că n-oi muri, am eu grijă de băiet, că doar ce, nu-i mititel, îi dau de mâncare, știu să fac mâncare…”, îmi spune tatăl copilului.

Răzvan a plâns când a condus-o pe mama la autocarul spre Italia și îi aștepta cu nerăbdare întoarcerea. Tatăl lui spune că n-ar fi dat niciun semn că ar plănui să-și ia viața. Nu se purta neobișnuit, nu dădea semne că ar suferi. Învăța în continuare bine, chiar dacă avea probleme cu vederea și uneori primea note proaste la scris.

Cu câteva zile înainte să se sinucidă, însă, Răzvan le-ar fi spus colegilor de la școala din sat că o va aduce acasă pe mama.

Tatăl lui bănuiește că ideea i-ar fi venit dintr-un articol pe care l-a citit într-un ziar lăsat prin casă, despre un băiat din Botoșani care s-a spânzurat. Crede că Răzvan n-a vrut să se omoare, ci doar să-și sperie părinții, ca să grăbească întoarcerea mamei.

„Probabil s-a gândit că îl găsesc eu… L-am găsit, dar târziu”, îmi spune cu amărăciune în glas. Ține în mâinile mari și aspre, murdare de glet, singurele două poze pe care le are cu Răzvan. Una din ele e făcută cu doar câteva săptămâni înainte de moartea băiatului. E o poză de grup în fața școlii, cu învățătoarea și colegii, toți cu mărțișoare în piept.

Medicii legiști i-au spus că băiatul a murit pe loc. Inima i s-a oprit înainte să apuce să-și ridice picioarele într-un punct de sprijin.

Mama lui Răzvan s-a întors, într-adevăr, după câteva zile, însă fără să știe adevăratul motiv pentru care familia i-a cerut să vină.

În autocar, l-a auzit pe șofer vorbind despre știrea că un copil s-a spânzurat de dorul mamei, dar nu i-a trecut prin minte că ar putea să fie vorba despre fiul ei. Nici când a ajuns în Iași, la sora ei, și a găsit-o în doliu, nu și-a dat seama ce s-a întâmplat.

Femeia mi-a povestit prin telefon, din Italia, despre șocul pe care l-a avut.

„Eu mă gândeam la mama, la tata, dar nicidecum la Răzvan. Mi s-au tăiat picioarele, sora mea a fost pregătită cu pastile să-mi dea.”

Gura satului a dat vina pe mamă pentru moartea copilului.

„Eu nu pot s-o acuz pe ea. Cine să fie de vină? Străinătatea e de vină. Nu e din cauza ei, e din nevoia de a pleca”, crede tatăl lui Răzvan. Plănuia să-și ia nevasta și copilul și să plece din țară.

„Nu voiam să mai stăm aici că nu e de stat. Casa era neterminată, mai aveam împrumuturi”.

Se descurcau cu greu din salariul ei de vânzătoare la magazinul din sat și din munca lui în construcții. Dar la doi ani după moartea lui Răzvan și nașterea celui de-al doilea copil, familia s-a destrămat și femeia și mezinul s-au mutat definitiv în Italia.

„Trebuie să fii atent când pleci”, îmi spune tatăl lui Răzvan din fața casei, după ce îmi arată magazia de lemne în care l-a găsit pe băiat.

„Nu înlocuiește nimeni familia și rămân copiii vai de capul lor, marcați pe viață”.

MAGAZIA ÎN CARE S-A SPÂNZURAT RĂZVAN.

Din 2006 până în prezent am descoperit cel puțin 10 cazuri de copii care s-au sinucis

La fel ca tatăl lui Răzvan crede și Nelu Ivănușcă, asistent social la Salvați Copiii Iași. ONG-urile de profil desfășoară programe de consiliere psihologică pentru copiii rămași în țară, conștiente de riscurile la care aceștia sunt supuși.

Salvați Copiii a organizat întâlniri cu părinții în toate cele 98 de comune din județul Iași. Unii dintre ei pleacă noaptea, pe ascuns, ca să-și protejeze copiii de o despărțire dureroasă, fără să-și dea seama că fac mai mult rău și că sentimentul abandonului devine și mai acut pentru copii.

„Românii n-au fost pregătiți pentru procesul ăsta. Ei s-au bucurat: plecăm în afară, lucrăm și ne rezolvăm niște probleme – să ne construim o cameră, să punem gresie, faianță. Problemele alea le rezolvi, dar apar alte probleme psihologice, cu copiii.”

Ne-am întâlnit la sediul din Iași al ONG-ului, acolo unde copiilor și părinților li se oferă ședințe gratuite de consiliere psihologică.

„Le spunem părinților să țină legătura cu ei pe Skype, să le dea repere de timp când se întorc, cât stau, care e scopul. Le spunem că înțelegem că nimeni nu pleacă de fericire. Avem și noi colege cu soți plecați în străinătate, se întâmplă la toată lumea, deci haideți să vedem ce putem face mai bine pentru copii, că de-asta se duc acolo. Practic, toți se duc acolo pentru copii”, îmi explică Corina Mighiu, psiholog la Salvați Copiii.

„Trebuie să fii atent și la copilul care e tăcut, care nu spune nimic, stă cu capul în pământ și cu părul peste față. E un semn că ceva nu funcționează bine.”

În cadrul întâlnirilor, specialiștii stau de vorbă atât cu părinții care urmează să plece, cât și cu cei care rămân acasă cu copiii. Părinții învață cum să le vorbească despre plecare, că e important să se și vadă pe Skype, nu doar să vorbească la telefon, ce să facă și la cine să apeleze dacă observă schimbări în comportamentul copiilor, ca să evite situațiile tragice cum a fost cea a lui Răzvan. Și profesorii și asistenții sociali din comune participă la discuții.

„Trebuie să le deschidem ochii ca să înțeleagă semnele și să pună informația într-un context, să vadă ce s-a întâmplat în spatele comportamentului, de ce s-a schimbat. Ies în evidență copii care au comportamente agresive, care se bat. Dar de ce? Pentru că ne deranjează. Dar trebuie să fii atent și la copilul care e tăcut, care nu spune nimic, stă cu capul în pământ și cu părul peste față. Cei care sunt agresivi au mai mult șanse să fie văzuți, dar cei care stau uitați într-un colț au nevoie de multă atenție. E un semn că ceva nu funcționează bine”, subliniază Ivănușcă.

Dovada e că sinuciderea băiatului din Ciortești nu a fost un caz singular. Nu se știe câți copii din România și-au luat viața din cauza plecării părinților în străinătate. Din 2006 până în prezent au apărut în presă cel puțin 10 cazuri. Trei dintre ele s-au întâmplat în 2017. În realitate, sunt mult mai multe.

Am întâlnit o poveste similară într-o comună din județul Bacău, unde un copil de nouă ani s-a sinucis în vara lui 2015.

„Vino și ia-ți copilu, că ți-l iei în patru scânduri”

„CARTIERUL NOU” DIN FARAOANI ESTE FORMAT DIN CASELE FĂCUTE DIN BANII CELOR CARE MUNCESC ÎN STRĂINĂTATE

Comuna Faraoani din Bacău se întinde pe două dealuri, de-a dreapta drumului E85, care leagă România de sudul Europei. E o așezare înstărită, care se mărește de la an la an, pe măsură ce banii veniți din străinătate se transformă în case nefinisate, cu două-trei etaje, și formează „cartierul nou”, așa cum îl numesc sătenii.

La marginea cartierului nou, în livada din spatele unei case cu porți de fier forjat, Andrei s-a spânzurat într-un cireș, la câteva ore după ce și-a luat rămas bun de la mama lui. Femeia se întorcea în Germania, unde lucra pe un șantier.

„Vino și ia-ți copilu, că ți-l iei în patru scânduri”, i-a zis la telefon mătușa care l-a găsit.

Andrei crescuse alături de bunici de la doi ani, după ce mama a plecat din țară ca să-l întrețină, iar tatăl l-a părăsit. Băiatul își vedea mama o dată pe an, în vacanțe.

„De plâns, o plâns, de ce să zic. I-am zis – mama, doar pentru tine mă duc”, îmi povestește mama lui Andrei, o femeie de 31 de ani.

CASA UNDE S-A SPÂNZURAT ANDREI

Suntem în căsuța modestă pe care o împarte cu soțul ei, lucrător la ferma de vaci din Faraoani, și cu cei doi copii, unul de doi ani și celălalt de câteva luni. Toți patru trăiesc din salariul de 800 de lei al bărbatului.

Sinuciderea lui Andrei a afectat-o pe mama lui atât de tare că și ea a încercat să-și ia viața. A treia oară când a înghițit un pumn de pastile, era însărcinată în șase luni.

„Pentru mine nu mai conta nimic, conta să nu-mi las copilul singur acolo.”

Familia ei a internat-o într-un centru pentru boli mintale, de unde a ieșit când copilul avea patru luni.

De atunci, femeia nu a mai plecat din țară. Chiar dacă se descurcă cu greu din cei 800 de lei, spune că nu și-ar mai lăsa copiii.

„Sub poduri stau, dar de lângă mine nu-i las.”

MAMA LUI ANDREI

Statul român, complet depășit de problema copiilor rămași singuri

Un studiu al Open Society Foundation arată că semnele depresiei sunt mai prezente la copii cu un părinte sau ambii plecați din țară, în comparație cu cei care trăiesc împreună cu părinții. 35% dintre copiii cu mamă migrantă sau ambii părinți migranți raportează că se simt singuri, 37% plâng frecvent, se simt neglijați, nefericiți sau cred că nimeni nu-i iubește.

În România nu există niciun serviciu public de consiliere psihologică gratuită, necesară atât copiilor, cât și părinților.

„Când părintele nu e acolo emoțional, e clar că copiii au de suferit. Serviciile de consiliere sunt relativ scumpe, și nu le oferă, mai ales în mediul rural, nimeni”, spune Corina Mighiu de la Salvați Copiii.

Legea îi obligă pe părinți să anunțe autoritățile că pleacă din țară și să aleagă o persoană care să devină reprezentantul legal al copilului pe durata absenței lor. Copiii cu ambii părinți plecați au nevoie de un reprezentant legal care să-și dea acordul pentru unele servicii medicale, pentru plecările în tabere sau excursii și pentru înscrierea la unele examene.

Transferul responsabilității legale este însă o procedură complicată, despre care părinții nu știu că există sau pe care nu înțeleg cum să o parcurgă. Ajutorul ar trebui să vină de la asistența socială din cadrul primăriilor, care este depășită de volumul de muncă, așa cum explică Mighiu:

„În comune se găsește un singur asistent social, maxim doi, dacă comuna este foarte mare. Ei lucrează și pe violență domestică, și pe venitul minim garantat, ceea ce înseamnă că fac dosarele cu tot ce înseamnă familiile fără venituri, copiii cu părinții plecați în străinătate, venit minim garantat, mame minore”, explică Mighiu.

PSIHOLOGUL CORINA MIGHIU, SALVAȚI COPIII

Implicarea autorităților e minimală în ceea ce îi privește pe copiii cu părinți plecați în străinătate.

Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție pune supravegherea copiilor în cârca serviciilor de asistență socială de la nivel local, care însă nu dispun de suficienți angajați și sunt îngropate în birocrație.

În teorie, asistenții sociali ar trebui să facă vizite la locuințele copiilor, să se asigure că sunt bine îngrijiți și că mențin contactul cu părinții plecați, dar și să organizeze sesiuni de informare pentru părinți. În realitate, însă, oamenii din satele prin care am fost nu-și aminteau să fi primit vizite de la asistentul social.

Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului care există în fiecare județ se implică în cazurile copiilor rămași în țară doar dacă primesc o sesizare că aceștia se află în pericol: dacă trăiesc în condiții necorespunzătoare, dacă sunt bătuți, neglijați sau abuzați.

Nu furnizează servicii de prevenție sau de asistență psihologică, așa că mulți copii nu ajung în atenția lor, chiar dacă se confruntă cu probleme psihice grave, dar mai puțin vizibile.

Am stat de vorbă cu Tiberiu Bantaș, asistent social la Direcția pentru Protecția Copilului Iași, care mi-a spus că aproximativ 20% dintre copiii cu părinți plecați ajung în sistemul de stat, fie în centrele de plasament, fie la asistenții maternali.

Mi-a povestit că mulți dintre copiii care ajung în atenția Direcției au fost abandonați de părinții plecați de ani buni, care nu mai dau niciun semn de întoarcere. Spune că apar probleme mai ales cu fetele care ajung la vârsta adolescenței și se mută de la sat la oraș, ca să meargă la liceu. Acolo iau contact cu tot felul de anturaje dubioase și se apucă de droguri sau sunt atrase în rețele de prostituție.

La fel se întâmplă și cu unele fete din centrele de plasament: „știi cum e povestea loverului, peștele care se îndrăgostește de ele, le promite o viață mai bună, lasă că o să faci chestia asta numai o lună-două-trei, după care o aruncă în vâltoarea asta a prostituției și noi o pierdem.” Când astfel de rețele de prostituție sunt destrămate de poliție, o parte din fete se întorc în grija autorităților, dar „din zece cazuri nu mai recuperezi decât două care să devină fete măritate, cinstite și la locul lor.”

În alte cazuri, fetele cu mame plecate în străinătate rămân în grija tatălui. Pe măsură ce cresc, unele dintre ele preiau rolurile mamei absente, inclusiv în patul tatălui.

„Am avut cazuri când a trebuit să scoatem toți copiii din familie din cauza asta. Ea făcea și de mâncare, spăla și rufe, avea grijă de frățiorii ei mai mici, și era și cu tatăl.” În cazurile descoperite de poliție, tații ajung la pușcărie, iar copiii „în sistem”.

ONG-urile care fac treaba statului

COPIII DE LA CENTRUL DE ZI AL ORGANIZAȚIEI SALVAȚI COPIII

În lipsa asistenței oferite de autorități, ONG-urile precum Salvați Copiii se ocupă de educația care lipsește la școală și în familie. Copiii lăsați în grija unui singur părinte sau a bunicilor au nevoie de abilități sociale și emoționale pe care nu și le pot dezvolta la școală, unde accentul cade pe memorare și mai puțin pe ce trebuie să știe un copil ca să se descurce în viață.

Am fost la un centru de zi al Salvați Copiii, unde vreo 20 de puștani de 7-10 ani vin zilnic să petreacă timp împreună și să învețe să relaționeze, să fie disciplinați și să-și gestioneze emoțiile. Toți au un părinte sau ambii plecați din țară și sunt în grija rudelor, de obicei bunicii. Centrul se află într-o școală de cartier din Iași, într-o sală de clasă cu ferestre mari și bănci puse cap la cap în centru.

Am nimerit într-o joi în care copiii așteptau cu nerăbdare masa de prânz și apoi tortul pentru aniversarea celor născuți în ianuarie și februarie. M-am împrietenit imediat cu Maria, o fetiță de 8 ani, cu ochi verzi și mari pe care și-i dă peste cap cu subînțeles când mi-l prezintă pe colegul ei de bancă.

MARIA

„Dacă o să-l cunoști mai bine, o să vezi că e cam enervant”. E energică și inteligentă, face fețe-fețe când spune glume și îmi povestește cum se va transforma în vampir de la fructele de pădure din tort. Când o întreb de familia ei, însă, își lasă capul în pământ și îmi spune cu tristețe că tata e plecat la muncă în Italia, că îl vede o dată pe an și că locuiește cu bunica.

În situații asemănătoare sunt și Georgi, prietena ei cea mai bună, care vrea să-mi arate la tablă că știe adunări cu numere mari, și Teodora, o puștoaică cu cozi lungi și negre care îi ajung până în talie.

Când le spun că vin din București, mă întreabă dacă am cunoscut vreo vedetă și se topesc pe picioare când le povestesc că Smiley e înalt și foarte prietenos și în realitate.

Mihaela Dumitriu, supraveghetoarea lor, e psiholog și face consiliere de grup prin joacă. Îi învață pe copii cum să-și exteriorizeze și gestioneze emoțiile, cum să comunice cu cei din jur, cum să se autodisciplineze.

PSIHOLOGUL MIHAELA DUMITRIU

„Acasă rămân cu un bunic care poate nu mai face față cu treburile gospodăriei sau nu se pricepe să-l învețe pe copil. Mai ales pe partea emoțională, și bunicii și părinții au nevoie de consiliere, să-i învățăm și pe ei cum să-și gestioneze emoțiile, cum să reacționeze în anumite situații.”

Copiii învață să respecte un set de reguli – să nu vorbească unii peste alții, să se asculte reciproc, să nu fie violenți, dar și cum să păstreze curățenia, despre igiena personală și despre gestionarea banilor. Pentru fiecare zi în care se poartă frumos, își desenează o bulină colorată în dreptul numelui dintr-un tabel agățat pe perete.

„Mi-e dor de bărbatul meu. Și la copii la fel”

CASA LENUȚEI DIN LUNGANI

Sunt unele cazuri în care plecarea unuia dintre părinți nu înseamnă o situație materială mai bună pentru familie. Chiar dacă unul din părinții plecați în străinătate trimite constant bani acasă, nu e suficient ca cei rămași în țară să iasă din sărăcie. Am descoperit o astfel de familie în comuna Lungani, la 40 de km de Iași.

Acolo locuiesc Lenuța și cei doi copii ai ei, într-o casă bătrânescă, cu fundația roasă de timp și de lipsuri. Femeia ne invită în casă și își cere iertare „că n-am luxul de pe lume”.

Casa de lut are câteva camere cu tavan jos. Intrăm în singura cameră încălzită, acolo unde doarme cu cei doi copii. Tatăl copiilor e plecat în Germania de aproape trei ani, dar „de când o plecat nu se cunoaște nimica.”

Lenuța și-a cunoscut bărbatul acum 10 ani, în tren. A fost dragoste la prima vedere, așa că s-au luat repede și ea s-a mutat cu el la țară, în casa rămasă moștenire de la bunicii lui. A rămas însărcinată și a renunțat la munca ei de croitoreasă, ca să aibă grijă de copil. El lucra cu ziua prin sat și prin împrejurimi, dar se descurcau cu greu.

„Am avut multe lipsuri. Erau zile când poate n-aveam de o bucată de pâine”.

LENUȚA ÎMPREUNĂ CU CEI DOI COPII.

Așa că bărbatul a plecat mai întâi sezonier, în Italia și Cehia, iar în 2015 și-a găsit un loc de muncă permanent în Germania, în construcții. Trimite lunar în țară trei-patru sute de euro. Banii se duc pe mâncare, pe lemne și pe hainele și rechizitele copiilor, dar nu ajung și pentru o casă nouă sau pentru reparații la cea veche.

„De-asta nu reușim, că n-ajung banii. Sunt toate scumpe.”

Lăcrimează și se scuză rușinată.

„Dacă nu plâng oleacă să mă descarc, că n-am mai plâns de mult, mă mănâncă ochii.”

Femeia scoate un telefon Samsung vechi și îmi arată că are ca imagine de fundal o poză cu soțul ei, un bărbat înalt, cu ochi albaștri și trăsături aspre.

„Ne vedem așa pe cameră, ne sunăm pe messenger, pe telefon. Am vorbit ieri și mi-a făcut mai mult rău. Mi-e dor de el. Și la copii la fel.”

Dacă știi vreun copil rămas singur acasă care are nevoie de ajutor, ia legătura cu Salvați Copiii la numărul 0800 070 040. Pentru detalii intră pe copiisinguriacasa.ro.

 

Am fost să văd tineri baptiști din București cum luptă cu dependența de pornografie

*acest articol a apărut inițial pe Vice România. Toate fotografiile sunt făcute de Mircea Topoleanu.

Viciul ăsta e mai grav decât altele. Spun tinerii membri ai bisericii baptiste Buna Vestire.

„Doar un Dumnezeu există/ El e mântuitor/ Atotputernic domn/ Ale-ale-luia, ale-ale-luia”

Pe scena din fața mea sunt trei fete și patru băieți care cântă pop-rock creștin. Suntem într-o sală de conferințe plină până la refuz, iar oamenii din jurul meu se ridică de pe scaune și dau din cap pe beat. Urmărim versurile proiectate pe perete și mai că-mi vine și mie să cânt, doar că nu-mi place să fac karaoke, cu atât mai puțin pe versuri despre Isus.

Sunt la o întâlnire religioasă, organizată de o comunitate de tineri creștini, membri ai bisericii baptiste Buna Vestire. Tinerii baptiști se întâlnesc săptămânal ca să discute pe teme legate de viețile lor, credință și alte chestii care îi preocupă.

Săptămâna trecută au discutat despre anxietate, iar săptămâna viitoare vor vorbi despre cinematografie și filme. Azi, sub titlul „Cum scăpăm de dependențe”, vorbesc despre dependența de pornografie.

Pilda femeii care și-a prins soțul în timp ce se uita la filme porno

PSIHOLOGUL DANA ȘERBAN

„Primul lucru la care vreau să ne gândim când vorbim despre dependențe e că Dumnezeu iartă, iartă și uită”, își începe discursul Dana Șerban, specialistul invitat să modereze discuția din seara asta.

Se recomandă ca life coach, asistent social și consilier psihologic.

„Dacă au scăpat alții, care nu erau creștini; noi, creștinii, care avem credință în Dumnezeu, care avem ajutor prin rugăciune, prin post, putem să sperăm că, deși am căzut, Dumnezeu ne va ajuta să ne ridicăm înapoi.”

Apoi face o tură de sală și pune întrebări ca să stabilească termenii problemei: ce fel de dependențe există? Ce efecte are dependența? Ce substanțe dau dependență? „Berea!”, răspunde cineva din sală și toți râd.

Din aproape în aproape ajungem la subiectul discuției, dependența de pornografie. Ne spune că poate avea efecte devastatoare și ne dă exemplul unei femei pe care a consiliat-o, care aflase că soțul ei „creștin” se uita la pornografie.

„Când a descoperit, a fost așa de supărată, de furioasă, că a zis că îi vine să se ducă cu cineva.”

I-a explicat femeii că asta ar însemna să se pedepsească și pe ea, nu doar pe el, că e o reacție firească și că e bine s-o recunoască.

„Suntem și noi normali, chiar dacă suntem creștini.”

Când mireasa trebuie să poarte o rochie crem

Psiholoaga ne zice că uneori și biserica uită de chestia cu iertatul. Ne povestește despre o altă femeie care urma să se căsătorească și care i-a mărturisit pastorului ei că a făcut sex înainte de căsătorie.

Pastorul i-a recomandat să nu poarte o rochie „chiar albă” la nuntă.

„Am fost dezamăgită să văd că pastorul privea lucrurile în alb și… crem.” Subliniază că pastorul nu l-a „pedepsit” cu nimic pe partenerul femeii, care contribuise la sexul premarital.

Ne împarte în zece grupuri și ne dă de lucru – să răspundem la câte o întrebare. Grupa mea e formată din vreo cinci băieți și două fete. Ne uităm unii la alții cât timp unul din ei desface bilețelul cu întrebarea noastră.

„Ce faci dacă persoana cu care ai o relație în vederea căsătoriei îți mărturisește că are o dependență, dar nu foarte gravă?”

Pastorul Lucian, un bărbos vesel, se alătură grupului și îi întreabă pe tineri dacă cunosc vreun om care să nu aibă nicio dependență. Ajungem repede la concluzia că trebuie să-ți ajuți partenerul să scape de dependență, să iasă din păcat.

PASTORUL LUCIAN

„N-aș zice hai pa, eu sunt mai bună decât tine”, spune o fată despre un iubit imaginar care ar avea probleme cu consumul de pornografie.

Le-am întrebat și pe alte fete din comunitate cum ar reacționa dacă ar afla că iubitul lor se uită pe redtube. Una din ele mi-a spus că ar fi îngrijorată pentru el, pentru că pornografia e mai rea decât alte vicii:

„Dacă ai băut și te îmbeți, când îți trece ești ok, mintea nu ți-a fost afectată. În schimb, la pornografie, cred că rămâne ceva toxic acolo.”

La fel ca alte fete cu care am stat de vorbă, îmi mărturisește că s-ar simți înjosită, umilită. „Și dacă merge pe stradă și se uită după altele, mă simt aiurea și nu e ok, d-apoi… Cu pornografia mi se pare mult mai profund și mai rău, sunt alte ipostaze, e altceva.”

Fata de lângă mine privește problema prin prisma valorilor comune:

„Dacă e prietenul meu, normal e să avem aceleași principii. Și principiile mele ar fi să nu se uite la asta, deloc. Și atunci l-aș întreba, alo, băiatu? Care mai sunt principiile tale?”

Luiza, o brunetă cu ochi verzi, crede că toată lumea s-a uitat la pornografie măcar o dată, fie că o recunoaște, fie că nu. Primul și singurul ei contact a fost unul întâmplător, când i-a intrat în newsfeedul de pe Facebook un filmuleț cu o fată care se masturba pentru videochat (un caz de revenge porn, din câte mi-am dat seama).

I s-a părut scârbos și n-a intrat niciodată pe site-uri de profil ca să caute mai mult.

„Am auzit atât de mult partea negativă, despre oameni care erau dependenți și nu se mai puteau opri, că mi-a fost frică de chestia asta și am preferat să nu.”

Majoritatea oamenilor se uită la porno, dar mulți nu o recunosc

Intrăm într-o polemică despre diferența dintre a te uita la porn și a fi dependent de porn. În loc de concluzie, pastorul îi pune o întrebare invitatei psiholog:

„Majoritatea de aici suntem creștini protestanți și pentru noi, să ne uităm la pornografie este păcat. Dar s-a pus întrebarea asta: există pornografie doar pentru entertainment? Există pornografie care nu duce la dependență?”

Cum doamna psiholog e pusă în încurcătură și dă un răspuns vag, am făcut un pic de cercetare și am aflat că, potrivit unui studiu, există trei profiluri în care se încadrează consumatorii de pornografie.

Prima categorie, care cuprinde 75,5% dintre consumatori, e la nivel recreațional, adică se uită în medie la 24 de minute de porno săptămânal, au nivele ridicate ale satisfacției sexuale și nu se simt vinovați.

A doua categorie (12%) sunt consumatorii compulsivi, care își dedică, în medie, 110 minute pe săptămână pentru vizionat materiale porno, care fac eforturi deosebite ca să aibă acces la ele și care simt un disconfort emoțional din cauza impulsurilor exagerate de a se uita.

A treia categorie (13%) este formată din oamenii care, deși consumă cel mai puțin porn (17 minute pe săptămână), simt cel mai puternic disconfort emoțional. Ei se simt cei mai vinovați și rușinați din considerente morale sau religioase.

Adrian, un băiat cu ochelari școlit la Londra, intră în vorbă cu noi în pauza de prăjiturele și suc. Crede că e la fel de ușor să devii dependent de porn ca de un serial bun.

AUTOAREA, ALĂTURI DE ADRIAN

„Începi să te uiți ca entertainment, la fel cum am început să mă uit la House of cards. Două episoade, trei episoade, mamă ce tare e, un sezon întreg într-o noapte! Mă prinde dimineața. Înainte să-ți dai seama, ești acolo. Te-a prins.”

Soluția ideală, zice el, e să nu te uiți deloc.

„E greșit no matter what, pentru că și o doză mică e toxică.”

Practic, știe că majoritatea oamenilor se uită, chiar dacă n-o vor recunoaște. A făcut-o și el prin liceu, de curiozitate, dar s-a autosugestionat că nu e o sănătos pentru el și și-a canalizat energia sexuală și emoțională pe o relație in real life.

Soluția pentru cei dependenți e educația, crede el. Îmi recomandă cartea Pornografia – maladia secolului XXI, scrisă de Virgiliu Gheorghe, un militant antivaccin care crede că filmul Frozen le face pe fetițe gay.

Finalul întâlnirii e rezervat întrebărilor anonime pe care Lucian le primește pe Facebook. „Sunt creștin și mă lupt de mult timp cu pornografia. Cred că sunt dependent, dar m-am împăcat cu ideea că poate nu voi scăpa niciodată de ea. Ce să fac?”. O altă întrebare e a cuiva care ar vrea să-și controleze „obsesia” pentru fete de 14 ani.

Răspunsul, așa cum îl dă cineva din sală, e Dumnezeu.

„Mai ales cu pornografia, cred că postul și rugăciunea ajută foarte mult.”

Inside Romania’s Booming Sexcam Business

*this article was initially published on vice.com. All photographs were taken by Mircea Topoleanu.

When you throw poverty, an abundance of underemployed English-speaking women and exceptionally high-speed internet together, you end with Europe’s biggest sexcam industry.

I’m watching live footage of a beautiful woman wearing a black velvet bodysuit, sitting cross-legged on a bed in a Romanian film studio decorated to resemble a hotel room. Her feet are tucked under her knees, a laptop resting on her legs.

Seconds later, a message pops up on the live stream’s comment section. “It will take me a few days to get to Romania,” a fellow online viewer writes, “but, when I eventually get there, I will impale you like Vlad.”

 Using a murderous 15th century prince reference as sex chat seems like a weird move to me, but the cam girl takes it in her stride. Smiling seductively, she types her response, her long red nails flying over the keyboard: “Ride me: yes, cum: no – haha.”
YOUR OPTIONS ON ONE PAGE OF A ROMANIAN SEXCAM SITE.

The Romanian sexcam industry is rumoured to be seeing annual profits of over €300 million, making it the most lucrative market of its kind in Europe. Many industry insiders I’ve spoken with estimate that there are over 5,000 studios scattered across the country, working with around 100,000 models. But as far as the Romanian government is concerned, the industry doesn’t exist.

While it’s not illegal to run a sexcam company, the government doesn’t give studios the unique business codes all other Romanian companies receive for tax and benefits purposes. As a consequence, many studios pretend to be model management agencies or telecommunications providers instead – using the tax codes connected to those. I contacted the Romanian Labour ministry multiple times to find out why the government still doesn’t recognise sexcam studios as official businesses, but I didn’t receive a straight answer.

This grey area leaves the industry with a perfectly legal, completely unregulated means of making money, and the state with no grasp of how big the national sexcam business is.

“We don’t want to lie to the government, but we feel like we don’t have a choice,” says Maria, who manages one of the largest sexcam studios in Bucharest. “We don’t want any trouble – not for the owner, the models or the staff. But if we don’t use a fake company code, we wouldn’t be eligible to receive any state benefits.”

VERA RENCZI (LEFT) HAS BEEN WORKING AS A CAMGIRL FOR YEARS.

Maria tells me that Romania’s dominance in the sexcam industry is down to three key factors: poverty, an abundance of underemployed beautiful women who speak English, and exceptionally high-speed internet.

Around 15 percent of young people in Romania are unemployed. This makes it easy for studios to attract university students and recent graduates with the promise of lucrative contracts worth well above the country’s monthly minimum wage of 1221.97 RON (£230).

 “There are very few career opportunities in Romania,” says Vera Renczi, who’s been working as a camgirl for several years after signing up when she couldn’t afford the equipment she needed for a photography course. “We’re a really poor country.”
MARIA (STANDING ON THE LEFT) WHO MANAGES ONE OF THE LARGEST STUDIOS IN ROMANIA, OFFERS HER MODELS THE USE OF AN IN-HOUSE HAIR AND NAIL SALON.

“We’ll make your dreams come true,” reads one of the calls for models on one sexcam company’s website. “You’ll be able to buy yourself whatever you want and you’ll live like a movie star.” But especially at smaller studios, many of the camgirls and camboys end up not earning nearly as much as they were promised, so quickly give up, creating a high turnover.

It’s the reality of many unregulated industries. Vera tells me there are always new sexcam studios opening, many with the sole purpose of exploiting vulnerable women; they promise lucrative contracts before either refusing to pay their models or shutting up shop, rebranding and reopening in a different location.

“It’s not easy to make money,” Vera says over tea in her kitchen in Bucharest, a few feet away from her bedroom, where she works as a camgirl for her own independent company. She used to work for a major studio, teaching aspiring performers the tricks of the trade, before moving to the other side of the camera.

MARIA CHATTING WITH HER STAFF IN HER STUDIO’S WAITING AREA.

The key to being a successful cam-model, Vera explains, is investing a lot of time and effort into building a loyal database of repeat customers and working out what certain clients want. “You might have to masturbate in front of someone a few dozen times before he really warms to you,” she says.

Ideally, aspiring cam-models should learn at least one foreign language and have a good understanding of a wide range of cultures, says Vera. Some studios even invest in in-house beauty salons and fitness gyms, while most provide the girls with English lessons.

 “It takes five to six minutes, tops, to masturbate,” Vera points out. “So what do you do for the remainder of the hour? Well, you have to be interesting, captivating and make yourself seem attainable. I think you have to know how to talk to that doctor who’s had a bad day because he lost a patient, as well as to an aspiring musician.”
Vera’s clients are trying to fulfil fantasies they can’t in real life, she adds: “It’s really hard to reveal to your girlfriend or wife all your deepest, darkest, sexual desires without feeling judged. Our acceptance is how we make money.”

LiveJasmin, one of the world’s most popular sexcam websites, attracts roughly 2.4 million unique visitors a day, which makes it the 61st most visited site in the world. Unlike most cam sites, girls on LiveJasmin won’t get fully naked unless a customer pays for a private session, which costs €100 (£87) for ten minutes.

LiveJasmin calls this the “girlfriend package”, because they train their camgirls to not only offer private, erotic shows – anything from a striptease to masturbating with vibrators controlled remotely by the customer – but also conversations and advice on life, love or whatever might be weighing on someone’s mind.

PENELOPE (LEFT) AND PERFECT LEXY (MIDDLE), TWO OF LIVEJASMIN’S MOST POPULAR CAMGIRLS.

Perfect Lexy is a petite, short-haired redhead. She’s been working for LiveJasmin for four years, ever since she quit her job at a car factory in a small town in southern Romania, where she was earning 1,000 RON (£190) a month. When I meet Lexy near Best Studio office in Muncii Square, Bucharest, she’s just made £1,200 from an eight-hour shift.

“I kept my clothes on all day today,” she boasts. “I spent the entire time in a private session with one of my most loyal clients – a Chinese guy I’ve been ‘dating’ on the site for over a year.” During their eight hours together, Lexy and her client chatted, had lunch and even took a nap.

 “We’ve built a relationship of sorts,” she tells me. “He really cares about me. A few days ago he was saying that he’s not even that bothered about seeing me naked, as he could just watch porn for that. He wants us to have a more emotional connection.”
It’s not rare for clients to fall in love with the models, Lexy adds. Sometimes, the relationships become so toxic, the girls are forced to end them – like when an American threatened he’d commit suicide if Lexy didn’t agree to meet up with him in real life.

That said, in some cases models have been known to not only meet up with their clients, but even get married to them. One of LiveJasmin’s former camgirls recently moved to Dubai to be with a client, while another girl wound up with a viewer who travelled to Romania to propose to her, not knowing she was already married.

ANA (LEFT) WITH DYLAN (RIGHT), WHO MAKES UP TO $12,000 IN ONE DAY.

Currently, the industry is expanding fast into the male model market. Ana, the owner of the only Bucharest sexcam studio to work exclusively with camboys, employs around 21 men who work across three daily shifts, seven days a week.

Ana opened the studio after working as a camgirl for a few years, before realising the untapped potential of the male model market. Dylan Green, 21, is her most successful camboy. Last year, he won the prize for best male model at the Bucharest Summit – the Romanian sexcam industry’s most prestigious awards ceremony.

Dylan started working as a camboy when he was 18 and still in high school. He was working out in a gym when a friend asked if he’d like to try it, and – tempted by the promise of good money and an exciting adventure – he went to Ana’s studio the following day for an interview.

DYLAN WEARING THE HELMET OF HIS GLADIATOR COSTUME

Despite having no idea what he was meant to do in front of the camera – relying on Google Translate to communicate with his clients – he made a respectable $50 (£35) on his first day. Now, three years later, he can make up to $12,000 (£8,500) in a single day.

Dylan pockets 75 percent of the money he earns, with the rest going to Ana’s studio. He works for six to seven hours a day, which mostly involves dancing, flexing and masturbating, sometimes while wearing gladiator, gorilla or Superman costumes. Through all that hard work, Dylan has attracted a loyal base of customers – or “fans”, as he prefers to call them – who are there waiting for him to appear online every day.

“Most members are rich, married men, living out their gay fantasies,” Dylan says. “They come here to stop themselves from cheating on their wives.”

Dylan isn’t gay, but his fans are happy to look past that fact. “I’m here to dream,” a client once told Ana. “I don’t really care about reality.”

 Dylan thinks his success comes from the fact he loves what he does and he’s not just in it for the money. He encourages his fellow camboys to make friends with their fans and talk to them as if they were out having a beer with a mate. “I always tell the guys not to think of their fans as if they’re wads of cash, because they’re not,” he says. “They’re human beings.”

Videochatiste și patroane de videochat din România mi-au arătat de ce suntem pe locul 1 în lume la asta

*acest articol a apărut inițial pe Vice România. Toate fotografiile sunt făcute de Mircea Topoleanu.

Statul român nu știe nimic despre această industrie de peste 300 de milioane de euro anual și în care lucrează peste o sută de mii de oameni.

Videochatul e o industrie care înflorește în țările sărace din estul Europei, ca Ucraina, Cehia, Bulgaria și Rusia. România s-a remarcat ca lider de piață și a devenit capitala femeilor frumoase care se dezbracă în fața camerei web pentru bani. Am stat de vorbă cu patroni de studiouri, modele și alți oameni din industrie, ca să înțeleg de ce le merge așa de bine.

Mă uit la o fată drăguță care e într-o sesiune pe un site de videochat. Tipa e undeva într-un studio din România, într-o încăpere decorată ca o cameră de hotel. E îmbrăcată într-un body de catifea neagră și stă turcește în mijlocul patului, cu tastatura între picioare.

„It will take me days to come to Romania… But I will impale you like the famous Vlad”, îi scrie un utilizator de pe site.

Fata zâmbește seducător și apasă tastele cu unghiile ei lungi și roșii: clac, clac, clac.

„Ride yes, cum no haha”, le răspunde bărbaților care se uită la ea.

Fata din fața mea face videochat, la fel ca foarte multe alte românce. Asta înseamnă că primește bani ca să vorbească, să danseze, să se dezbrace și să intre în jocuri erotice cu bărbați din toată lumea, prin intermediul unui webcam.

Industria de videochat din România adună profituri impresionante, de peste 300 de milioane de euro anual, ceea ce ne face lideri pe piața europeană. Estimările făcute de oamenii care lucrează în industrie arată că sunt peste cinci mii de studiouri împrăștiate în toată țara și peste o sută de mii de modele care lucrează fie în studiouri, fie de acasă.

Cifrele astea nu sunt confirmate de date oficiale pentru că activitatea de videochat nu este reglementată în niciun fel de statul român. Așa că autoritățile habar n-au câți oameni și câți bani se învârt cu adevărat în industrie.

Am vrut să aflu informații oficiale despre industria asta de la Ministerul Muncii, ANAF, Registrul Comerțului, Inspecția Muncii. Ministerul Muncii mi-a răspuns că „activitatea de videochat nu este reglementată în legislația muncii”, așa că nu deține niciun fel de date. Ca să-mi răspundă la întrebări, Registrul Comerțului mi-a cerut codul CAEN al studiourilor de videochat (fiecare firmă e obligată să se înregistreze sub un astfel de cod, care indică domeniul de activitate specific), deși nu există niciun cod care să corespundă acestor firme. Nicio instituție n-a reușit să mă lămurească.

Asta nu înseamnă că studiourile funcționează ilegal. Majoritatea sunt înregistrate ca agenții de management de modele, de servicii de telecomunicație sau servicii online și plătesc taxe la stat. Fetele nu pot fi angajate în studiouri ca modele de videochat, pentru că profesia nu există în nomenclatorul de meserii al Ministerului Muncii.

Multe dintre ele își fac propriile firme, prin care colaborează cu studiourile, sau încheie contracte pe drepturi de autor și de imagine. Și ele plătesc contribuții la stat și se vor lovi de celebrul formular 600.

„Sunt foarte multe studiouri care au zis: noi asta facem, vrem să fim legali. Nu vrem să avem probleme, nici patronul, nici modelele, nici staff-ul. Nu s-a oferit nicio soluție 100% legală, cod CAEN, vreun beneficiu. Așa e statul român”, se plânge Maria, managerul unuia dintre cele mai mari studiouri din București.

Cele trei secrete ale videochat-ului românesc

Cum a ajuns industria de videochat să fie așa de dezvoltată în România? Maria și alți oameni din industrie cu care am stat de vorbă mi-au explicat că la mijloc sunt trei factori cheie: sărăcia, femeile frumoase care știu engleză și internetul de mare viteză.

Internetul de super viteză pentru care și americanii ne invidiază a pus România pe harta videochatului. E important să ai net bun când faci videochat ca să fii văzută clar, fără întreruperi și fără cadre pixelate. Din fericire, avem cel mai bun net din Europa și al șaselea cel mai bun din lume.

Videochatul a prins așa de bine la româncele tinere pentru că e greu să-și găsească un job care să le permită să trăiască confortabil, mai ales la începutul carierei. Un salariu minim în România nu ajunge nici la 400 de euro, în timp ce videochatul promite câștiguri de mii de euro lunar, bani cu care fetele visează să-și cumpere case sau să-și plătească facultatea.

VERA, VIDEOCHATISTĂ INDEPENDENTĂ, ÎN STÂNGA, ȘI AUTOAREA ARTICOLULUI

„E nevoie maximă de bani în România”, îmi spune Vera, o tipă care face videochat de câțiva ani. „Posibilitățile sunt mici, cheltuielile sunt mari.” S-a apucat de jobul ăsta când era studentă la fotografie în Cluj și nu avea bani pentru aparatura foto.

Cele mai multe studiouri de videochat sunt în orașele mari, care sunt și centre universitare. O bună parte din fete sunt studente care se lovesc de lipsa banilor când se mută într-un oraș mare și trăiesc din salariile de provincie ale părinților. Studiourile știu bine asta și se folosesc de nevoia lor de bani ca să le atragă în industrie.

„Îți vom împlini visele, îți vei putea face singură orice cadou dorești, te vei simți ca un star de cinema” sunt promisiuni care apar pe site-ul unuia dintre cele mai mari studiouri de la noi.

Sunt multe fete care nu ajung să câștige suficient, așa că renunță repede. De-asta e bătaie pe modele și studiourile se dau peste cap să atragă fete noi. Sunt o grămadă de studiouri mici, de cartier, care promit sume impresionante și dau țeapă. Unele le pun pe fete să muncească fără contract și când li se cer banii se fac că plouă. Una dintre fete mi-a povestit despre modele care s-au dus să-și ia banii și în locul studioului au găsit un apartament gol.

„Banii mulți nu vin ușor și vin cu niște consecințe și niște repercusiuni”, îmi zice Vera (Vera Renczi e numele de model) la un ceai, în bucătăria ei. Ne-am întâlnit la ea acasă pentru că de acolo lucrează ca model, pe cont propriu. O vreme a fost profesoară pentru modelele dintr-un studio mare, dar s-a întors în fața camerei ca să facă bani cu care să-și cumpere un apartament în București.

Câștigurile mari, îmi explică ea, se fac după ce îți construiești o bază de membri fideli, care să petreacă timp cu tine. „Ca să ajungi să faci omul ăla să vrea să te cunoască, să stea ore în șir cu tine, s-ar putea să te masturbezi în fața lui de zeci de ori înainte.”

Ca să câștigi mii de dolari trebuie să faci o investiție în felul în care arăți, să știi bine cel puțin o limbă străină și să ai cultură generală.

Unele studiouri investesc în saloane de înfrumusețare sau în săli de fitness proprii. Majoritatea oferă fetelor lecții de engleză, de conversație, le învață chestii despre culturile țărilor din care vin cei mai mulți membri. „Banii mulți vin dacă omul ăla petrece timp cu tine. Masturbarea durează cinci-șase minute maxim. Restul de o oră ce faci? Trebuie să fii interesantă, trebuie să fii captivantă, trebuie să te faci plăcută. Trebuie să știi să vorbești și cu medicul ăla care a avut o zi proastă că a pierdut un pacient și cu tipul ăla care face doctoratul în muzică.”

Ăsta e unul din motivele principale pentru care româncele fac mai mulți bani din videochat decât femeile din America de Sud sau din restul țărilor din estul Europei: sunt capabile să poarte conversații de ore întregi într-o engleză cel puțin decentă, să-i țină pe bărbați interesați de ele ceva mai mult decât durează să dai o labă.

„Columbiencele sunt pe pornografie, sunt dispuse să facă mult mai multe, pe mult mai puțini bani, cam asta e diferența”, îmi explică Vera.

Bărbații de pe site-uri caută să-și împlinească niște fantezii la care nu au acces în viața reală, continuă ea. „E foarte greu să-i spui iubitei tale de cinci ani că dintr-o dată ai vrea să fii lins în cur. Sau că ai vrea să faci anal sau să te masturbeze cu picioarele. Faptul că este inaccesibil în viața reală și că implică un anumit stigmat social face ca domeniul ăsta să funcționeze, să creeze membri și nevoie de domeniu.”

Consumatorii vin din toată lumea, dar cei mai mulți sunt din SUA și vestul Europei. Un francez a învățat-o să facă squirt, îmi povestește Vera râzând. „Mi-a explicat exact ce trebuie să caut, cum trebuie să apăs, eram ca un mecanic auto la muncă, nu mai eram o tipă care trebuia să se masturbeze în fața camerei.”

„The girlfriend experience”

Ca să înțeleg cât de mare e industria asta și ce bani poți face din ea, m-am uitat la traficul de pe LiveJasmin, care e unul dintre cele mai populare site-uri de videochat. Are aproximativ 2,4 milioane de vizitatori unici pe zi, ceea ce îl face al 58-lea cel mai vizitat site din lume. E un site premium, adică modelele nu se dezbracă niciodată gratis, ci doar dacă plătești pentru o sesiune privată, care se taxează pe minut. O sesiune de zece minute costă în jur de 100 de euro.

Site-urile ca LiveJasmin îți promit „the girlfriend experience”, adică îți dau ocazia, contracost, să petreci timp cu o fată frumoasă, care în realitate ți-ar fi, poate, inaccesibilă. Timpul petrecut cu o fată în privat poate să însemne un show erotic, orice de la striptease la masturbare cu vibratoare cărora tu le controlezi ritmul, dar și discuții despre viață, iubire sau orice te apasă pe tine pe suflet.

UNIQUEPENELOPE ȘI PERFECTLEXY, ÎMPREUNĂ CU AUTOAREA ARTICOLULUI.

M-am întâlnit cu două tipe care lucrează pe site-ul LiveJasmin din studioul lor de la Piața Muncii, o clădire înaltă de sticlă, care nu arată cu nimic diferit de orice clădire de birouri.

Perfect Lexy e o tipă micuță, roșcată și tunsă scurt. E model de patru ani, de când a renunțat la jobul ei de la o fabrică de cablaje de mașini, într-un orășel din Argeș. Câștiga 1 000 de lei pe lună dintr-o muncă grea și obositoare, așa că atunci când iubitul ei i-a propus să se mute la București și să facă bani din videochat, a acceptat, chiar dacă nu știa nimic despre industrie.

Când ne-am întâlnit, Lexy tocmai își terminase tura de opt ore, timp în care câștigase peste 1 700 de dolari.

„Azi am stat toată ziua îmbrăcată”, mi-a spus cu mândrie, apoi mi-a explicat că a făcut banii ăștia într-un privat cu un membru fidel al ei, un chinez cu care se vede pe site de mai bine de un an. În astea opt ore au stat de vorbă, au mâncat împreună, ba chiar au tras un pui de somn.

„Am ajuns la o relație, ține la mine, se gândește la mine. Zilele trecute îmi spunea că nu vrea să mă vadă dezbrăcată, că mai bine se uită la un film porno”. Spune că sunt mulți bărbați ca el, care muncesc mult, fac bani, au neveste și copii, dar își caută fericirea în relațiile virtuale cu fetele de la videochat.

Mulți dintre clienți se îndrăgostesc de modele, chiar dacă sunt conștienți că șansele ca relația să se mute de pe net în realitate sunt mici. Uneori, relațiile devin toxice, iar fetele sunt nevoite să le pună capăt. Așa s-a întâmplat când un american a amenințat-o pe Lexy că se sinucide dacă fata nu acceptă să se întâlnească. Alții își cheltuiesc banii pe site-uri până la ruinare.

Sunt și cazuri în care modelele se căsătoresc cu membrii lor. Unul din fostele modele ale studioului s-a mutat la Dubai, o altă fată în SUA, iar o altă tipă s-a trezit cu un membru care a venit în România ca s-o ceară de nevastă, fără să știe că ea era deja măritată.

Un fel de Andreea Esca, doar că pentru alt gen de oameni

UniquePenelope, colegă de studio cu Lexy, îmi povestește cum unul dintre bărbații cu care vorbea și-a căutat o iubită după chipul și asemănarea ei, pentru că știa că relația lor nu se va materializa niciodată. Penelope era o mamă divorțată când s-a apucat de videochat. Lucra într-o fabrică de haine pentru branduri de lux, dar salariul nu-i asigura ei și copilului stabilitatea financiară de care aveau nevoie, așa că a sunat la primul anunț care îi promitea bani și s-a angajat la videochat.

Și-a făcut un iubit care era gelos pe relațiile ei cu membrii de pe site și a pus-o să renunțe la job. „I-am zis că îmi pare rău, să nu mă pună să aleg între copil și situația financiară pe care pot să i-o ofer și el. Că aleg chatul și copilul. Am avut o viață foarte grea și nu vreau să mai trec prin ea.”

Îmi povestește amuzată cum puștiul ei de opt ani a aflat din întâmplare cu ce se ocupă, când a intrat pe unul din site-uri și a văzut-o în free, discutând cu niște membri. I-a explicat că e un fel de prezentatoare. „O știi pe Andreea Esca, care prezintă știrile? Cam așa ceva, doar că pentru alt gen de oameni.”

Penelope nu se ascunde față de familia și prietenii ei. Și sora ei s-a apucat de videochat în același studio. Singurul loc în care nu spune cu ce se ocupă e la școala copilului, unde e președinta asociației de părinți. „Dacă ar afla părinții că doamna președintă face chat, nu m-ar mai vedea la fel. N-aș vrea să se simtă prost copilul meu.”

Confidențialitatea și dreptul la viața privată sunt importante pentru modele, care uneori preferă să nu le spună celor din jur cu ce se ocupă, de teama marginalizării. Site-urile le protejează și nu oferă IP-urilor din România acces la conturile și show-urile româncelor.

„Bine ai venit în locul în care poți să faci bani și din masturbare”

ANA, PATROANA VIDEOCHATULUI DE BAIEȚI, ÎMPREUNĂ CU MODELUL DYLAN GREEN

În industria de videochat nu lucrează doar femei. Piața de videochat gay e în continuă creștere, așa că încep să apară studiouri care lucrează exclusiv cu modele masculine.

„Eu am o glumă: bine ai venit în locul în care poți să faci bani și din labă!”, râde Ana, patroana singurului videochat din București în care lucrează doar băieți. „Când o dai așa pe gratis, parcă e mai tristă decât când știi că ai dat-o cu un folos.”

În studioul Anei se lucrează non-stop: 21 de băieți în trei ture pe zi, șapte zile din șapte.

Ana a deschis studioul pentru băieți după ce a lucrat câțiva ani ca model și-a dat seama că era o piață neexploatată în București. De cele mai multe ori, reclamele la videochat se adresează doar fetelor, deși există cerere și din partea comunității gay.

„Sunt două tipuri de țări: care produc membri și care produc modele”, îmi explică Ana.

Țările mai puțin dezvoltate economic produc modele, pentru că tinerii sunt atrași în industrie ca să producă bani, iar cele mai bine dezvoltate economic produc membri, care își permit să cheltuie pe conversațiile și show-urile modelelor.

„Oamenii cu salarii minime nu intră ca membri. Dacă vor o treabă sexuală, se uită la porn, că e gratis.”

Dylan Green e cel mai bun model al ei, care anul trecut a câștigat premiul pentru cel mai bun model masculin la gala premiilor în videochat. E un puștan de 21 de ani, cu ochi verzi și mușchi umflați sub tatuajele care îi acoperă o bună parte din corp.

MODELUL DYLAN GREEN

S-a apucat de videochat la 18 ani, când încă era la liceu. Era la sală când un tovarăș l-a întrebat dacă ar vrea să încerce, că ar putea să facă bani frumoși. Voia să facă ceva nou, așa că a doua zi s-a dus la interviu, la studioul Anei.

În prima zi a făcut 50 de dolari, deși habar n-avea ce să facă în fața camerei și nu știa engleză. Ca să le răspundă membrilor, dădea copy-paste de pe Google Translate. Acum, după trei ani, recordul lui e de 12 mii de dolari într-o zi.

75% din banii pe care îi face rămân la el, restul la studio. Lucrează vreo șase-șapte ore, timp în care dansează, își flexează mușchii și flirtează cu membrii, îmbrăcat în costume tematice de gladiator, gorilă sau superman. Și-a format o bază de membri fideli, cărora le spune fani, și care îl așteaptă să intre online în fiecare zi, la aceeași oră, ca pe programul tv favorit.

Cei mai mulți membri sunt bărbați bogați, căsătoriți, care își trăiesc fanteziile gay pe videochat.

„Ca să nu-și înșele soțiile, vin aici.”

Dylan și colegii lui nu sunt gay, dar membrii fac abstracție de asta.

„Lasă-ne pe noi să visăm în continuare. Odată ce sunt acolo, nu vreau să știu lucruri reale”, i-a spus unul din ei Anei. Nu contează așa mult ce orientare sexuală are tipul din fața camerei, atât timp cât știe cum să se facă plăcut de cei care îl plătesc.

„Oamenii care văd videochatul ca pe prostituție nu știu despre ce e vorba”, crede Dylan. Recunoaște că la început, când nu avea experiență, își petrecea mare parte din timpul online masturbându-se, dar odată ce și-a format un fanbase de membri fideli, „am învățat să fac ce vreau eu, nu ce mi se cere.”

Succesul lui Dylan vine din faptul că se vede că îi place ce face și că nu e în fața camerei doar pentru bani, îmi explică Ana. Îi încurajează pe băieți să lege prietenii cu fanii lor, să le vorbească ca și cum ar fi la bere cu tovarășii.

„Le spun mereu băieților să nu se gândească la fani ca la niște portofele. Că nu sunt. Sunt niște oameni. De-asta ne și merge bine.”

Banii se câștigă greu

Într-o țară săracă precum România, videochatul vinde tinerilor posibilitatea unui viitor mai bun. Pentru unii, asta înseamnă bani cu care să-și termine studiile. Pentru alții, o casă a lor, în care să-și întemeieze o familie. Dar banii nu se obțin ușor, ci dintr-o muncă solicitantă care vine la pachet cu un stigmat social. Cum zice Vera: „dacă spui că cineva s-a dezbrăcat în fața unor străini, lumea zice: Ah, nebuna, haha. S-a dezbrăcat pentru bani? A dracu! Nu mai vorbiți cu ea!

VERA
TATUAJ CU NUMELE LUI DYLAN GREEN, FĂCUT PE SPATELE ANEI, ÎN CINSTEA PREMIULUI LUAT DE MODEL.
CAMERA DE VIDEOCHAT PENTRU BĂIEȚI.

VIDEO: Huo 2018

Revelion 2018: protest la Piața Victoriei și Hit Revelion 2018 în Piața George Enescu. Petrecerea organizată de Primaria Municipiului Bucuresti a costat 500 000 euro.

VIDEO: Întru mulți ani, stăpâne

“Sunt bucuros să am posibilitatea de a ajunge pe binecuvântatul pământ românesc”, a spus Patriarhul Kirill I al Moscovei pe scenă la București.

“Suntem supuși presiunilor, inclusiv politice, ale lumii de astăzi”, a recunoscut Kirill, dar “suntem parte a bisericii celei una […] indiferent de granițele ce ne înconjoară și de dorințele oamenilor.”

Patriarhul Daniel s-a arătat încântat de moaștele aduse cadou de patriarhul Kirill și l-a comemorat pe fostul patriarh Justinian (poreclit “Patriarhul Roșu” și acuzat că a vândut sovieticilor biserica în 1948).

✝

Publicul era interesat mai degrabă să ajungă la moaște, dar oamenii se bucurau și de “înfrățirea între popoare”. Alții, însă, se temeau că vin iară rușii peste noi.

“Noi în ruși vedem diavolul”, ne-a spus o doamnă de la Chișinău. “Dacă el îi preot și față înaltă, de ce nu-i spune «Măi nebunule de Putin, de ce ucizi lumea asta?».”

✝

Înainte să vină patriarhul, regizorul Alexandru Solomon s-a tăiat cu cuțitul pe mână și a aruncat cu bani la pelerini, dar a fost săltat rapid de jandarmi și dus la psihiatrie, unde a primit diagnosticul “tulburări de adaptare”.

Reporteri: Vlad Ursulean și Ștefania Matache
+ cadrul de la final de la Alexandru Solomon și Vlad Petri.

Am vorbit cu deținuți români despre cum l-au descoperit pe Dumnezeu în închisoare

*acest articol a apărut inițial pe Vice România.

Într-o țară majoritar creștin-ortodoxă și majoritar coruptă, în care rata sărăciei crește, iar sistemul educațional e la pământ, mulți români se întorc către Dumnezeu, în așteptarea unui miracol. Un sondaj din 2014 arată că 77% din oameni se declarau religioși, însă acțiunile Bisericii Ortodoxe Române, de la scandalurile de corupție și clopotul de 25 de tone al Preafericitului Daniel, riscă să-i împingă pe români să se lepede de credință. Sau, cel puțin, de credința în BOR.

Dar nu și pe Elena Udrea, politicianul care s-a înscris, anul trecut, la un master la Facultatea de Teologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” (UBB) din Cluj-Napoca. Pentru că, spune ea, „vrea să aprofundez acest domeniu pentru a-l folosi în mod temeinic şi ştiinţific”. S-ar putea însă ca Elena Udrea să aprofundeze teologia după gratii în următorii șase ani, dacă nu se schimbă nimic în condamnarea ei, din dosarul „Gala Bute”.

Am vrut să înțeleg cum ar putea un regim de detenție să o ajute pe Elena Udrea să se apropie de Dumnezeu și să înțeleagă mai bine religia, așa că am fost la două penitenciare (femei și bărbați) ca să vorbesc cu deținuții care au trecut prin anii ăștia cu Biblia în mână. Am cules câteva sfaturi care, dacă va fi cazul, ar putea să-i fie de folos și doamnei Udrea.

Femeile de la Târgșor pentru care Dumnezeu a avut un plan

Ajung la Târgșor într-o dimineață călduroasă, printre primele pe anul ăsta. Aștept câteva minute la poartă, după ce un ofițer mă scanează cu ochii printr-o deschizătură din ușă. „Poftiți”, cârâie interfonul, ușa se deschide și trec prin controlul de securitate. Purtătoarea de cuvânt a penitenciarului, care e totodată și psihologul unității, mă conduce în grabă către biserica închisorii.

În mijlocul curții se ridică stălucitoare o biserică albă, în contrast cu clădirile gri care o înconjoară. Acolo vin cele 596 de deținute ale penitenciarului Târgșor să-l întâlnească pe Dumnezeu după gratii.

Claudia și Elena (numele nu sunt cele reale) sunt cele două deținute care îngrijesc biserica și îl ajută pe preot cu orânduirile bisericești. Prestează muncă în folosul unității. Își petrec șapte ore pe zi aici, timp în care fac curat, pregătesc biserica pentru slujbe sau se ocupă de mâncarea și apa pe care preotul o binecuvântează de sărbători.

Biserica a fost construită acum cinci ani, cu ajutor de la deținute. Câteva mozaicuri cu sfinți sunt făcute de ele, din bucăți de gresie colorată. Din câteva boxe pitite prin biserică se aud cântece bisericești. Femeile își țin mâinile adunate în poală și capetele plecate. Amândouă vorbesc încet și cu sfială, parcă de teamă să nu supere icoanele sfinților de pe pereți.

Apreciază biserica așa cum n-ai făcut-o în libertate

MOZAICUL ĂSTA A LA GAUDI.

Claudia are 50 de ani și a fost condamnată la patru ani de pușcărie, pentru „o greșeală, pe care n-ar fi trebuit s-o fac”. E îmbrăcată simplu, cu pantaloni de trening, un pulover dungat și o vestă de puf. Părul lung, vopsit negru, i s-a ondulat de la cozile împletite. Colega ei, Elena, are 43 de ani și o pedeapsă de trei ani. Se consideră norocoase că își pot petrece aproape fiecare zi la biserică.

„E ca o eliberare, aici nu te simți închis”, zice Claudia. „Pur și simplu te simți în altă parte cât timp ești aici. Simți o liniște, te încarci cu energie în clipa când intri în biserică.” A început să meagă la biserică pentru că e singurul loc în care poate să fie singură, să se simtă aproape liberă. E recunoscătoare pentru fiecare slujbă, rugăciune sau acatist.

E fericită că peste o săptămână intră în comisia de eliberare și are o șansă să plece acasă. Munca ei de la biserică o să-i sporească șansele să convingă comisia că e pregătită să-și reia viața în libertate ca cetățean reabilitat.

Fii doar tu cu tine și nu mai goni după bani

Elena crede că a ajuns la pușcăre pentru că Dumnezeu a vrut s-o facă să vină mai des la biserică.

„Pedeapsa mea o consider de la Dumnezeu, ca să vin aici să mă rog în fiecare zi. Acasă n-aveam timp de nimic. Aici mi-a dat timp și îl folosesc ca atare.” O întreb pentru ce fapte a fost închisă și se ferește să răspundă, cu ochii în pământ.

Pentru ea, cel mai important e că biserica îi oferă liniște. E singurul loc în care poate să fie departe de celelalte deținute și să nu intre în conflictele dintre ele. „Afară puteai să-ți alegi cu cine să stai, cu cine să socializezi, cu cine să vorbești, ce prieteni să ai. Aici pur și simplu ești pus să socializezi cu cine se nimerește. Și atunci sunt o grămadă de răutăți, vrute sau nevrute. Când vii aici, ești doar tu cu tine și cu Cel de sus, atât.”

Claudia și Elena spun că biserica e singura salvare pentru cineva care ajunge la închisoare. Multe dintre colegele lor descoperă credința și se apropie de biserică în pușcărie, pentru că nu mai au grija zilei de mâine.

„Din cauza goanei după bani, nu vedem nimic altceva afară. Decât să facem bani, să avem lucruri materiale. Aici, neavând chestia asta și având mult timp la dispoziție, te îndrepți spre partea spirituală, nu spre cea materială. Acolo trebuie să le împaci pe amândouă, și e mai greu. Printre picături o faci și pe cea spirituală. În schimb, aici nu ai alte preocupări. Vezi ceea ce de fapt ești.”

CLAUDIA ȘI ELENA, LA SPOVEDANIA ÎNAINTE DE SFINTELE SĂRBĂTORI DE PAȘTI.

Preotul Marin Ion slujește în biserica de la Târgșor de 20 de ani. A ales să fie preot de penitenciar pentru că i se părea că în libertate preoții fac slujbe pe bandă rulantă ca să scoată bani, dar uită să stea de vorbă cu credincioșii. „Unde e duhul, unde e sufletul? Aici e frumusețea preoției. Să stai de vorbă.”

Deținutele îl caută pe preot ca să-și spună ofurile și să se spovedească. Cel mai tare le doare că nu sunt lângă familiile lor. „Dacă vreau să fie plânsu’ de la Hiroshima duminica în biserică, le vorbesc de copii”, zice preotul. „E un plâns aici ca la înmormântare. Și nu vorbesc despre asta, nu-mi face plăcere să le văd plângând.”

Cum îi ajută credința pe deținuții din Penitenciarul Ploiești

PREAFERICITUL ȘI DOAR EL.

În mijlocul Ploieștiului, pe o stradă flancată de case mici, e unul dintre cele 45 de penitenciare din România. Oamenii de pe stradă își poartă grijile de-a lungul unui zid înalt, împodobit cu sârmă ghimpată, dincolo de care sunt închiși 565 de bărbați.

Am ajuns la ora prânzului și toți deținuții sunt la masă, așa că purtătoarea de cuvânt, Cristina Comnea, îmi face turul închisorii. Trecem prin camera de vizite, pe la popotă, pe lângă ferestrele acoperite cu plasă groasă ale celulelor, de unde se aud manele, râsete, înjurături. Urcăm la primul etaj al unei clădiri în care sunt bucătăria, birourile ofițerilor și biserica ortodoxă.

Biserica e mică și are o singură fereastră, protejată de gratiile care formează o cruce. Sfinții de pe pereți sunt pictați stângaci, în culori vii. Patriarhul Daniel zâmbește dintr-un tablou atârnat lângă gratiile ferestrei.

Învață să întorci și celălalt obraz

EL ESTE BEBE CARABINIERĂ, OMUL ÎNDRĂGOSTIT DE ARME.

Primul deținut cu care stau de vorbă mă așteaptă în biserică. E un bărbat chelios, îmbrăcat în trening. Are gesturi reținute și e atent să nu vorbească prea tare.

„Mă numesc Grigore Alexandru, anul acesta fac 50 de ani. Sunt născut în 2 august 1967, am 13 clase, școala profesională de lăcătuși mecanici. Locuiesc în București, sunt căsătorit, am doi copii, un băiat și o fată. Am fost condamnat 10 ani pentru nerespectarea regimului armelor și munițiilor și lipsire de libertate. Am executat 5 ani și o lună.”

I se mai spune și Bebe Carabinieră, aflu de la preot, pentru că îl pasionează armele. Zice că a ajuns la pușcărie după ce a rănit un polițist cu un pistol cu gaz. Îmi povestește că și-a pierdut cumpătul după ce polițistul i-a dat un pumn în față, dar lasă pe din afară partea în care polițiștii au sărit pe el pentru că viola o femeie.

S-a apropiat de Dumnezeu la câteva luni după ce a intrat în inchisoare și a aflat că tatăl lui a murit. A fost un moment de cumpănă, care i-a schimbat viața: „Mi-am dat seama că am rămas singur pe acest pământ și că e bine să fac o schimbare în viața mea, să nu mai ajung la penitenciar.” Așa că s-a apucat să studieze Biblia, să se roage de trei ori pe zi, s-a înscris la corul închisorii și n-a mai ratat nicio slujbă.

Credința asta, spune el, l-a făcut alt om. „Am devenit mai bun. Nu mai sunt violent, nu mă mai cert cu nimeni, nu mai gândesc negativ. Toată gândirea și tot comportamentul este pozitiv.” Îl ajută și un curs pentru combaterea violenței, organizat de unul dintre psihologii penitenciarului, la care merge de aproape trei luni.

Când a citit Biblia, a simțit o chemare. Preoții l-au încurajat s-o urmeze, așa că acum face parte din corul bisericii și participă la toate slujbele.

„Acum, nu cred să mai fie o săptămână din viața mea în care să nu merg la biserică.”

În pușcărie a învățat să lase de la el. Dacă înainte nu permitea nimănui să-l jignească, acum urmează învățămintele Bibliei și întoarce și celălalt obraz. „Eu îl iert. Nu pun la suflet.” Caută să aplaneze conflictele dintre ceilalți deținuți, dar e greu să facă asta într-o celulă cu 17 colegi și un singur wc.

Unii deținuți râd de el: „Ia uite, bă, tu ai fost afară, ai fost nebun și acuma, la pușcărie, te duci la biserică?”, dar Grigore Alexandru nu-i bagă în seamă. S-a hotărât să urmeze calea Domnului pentru că, la 50 de ani, nu-și permite să mai ajungă încă o dată la închisoare.

Mai are de executat încă cinci ani și crede cu tărie că Dumnezeu îi va fi aproape și după ce o să se libereze. „Cu Dumnezeu înainte! În rugăciunile mele întotdeauna spun să dea Dumnezeu sănătate, atât mie personal, copiilor mei, cât și la toată lumea. Așa mă rog eu, așa știu că este bine. Vreau să fie pace, liniște, să ne trăim zilele așa cum ne-a dat Dumnezeu.”

Lasă afacerile și îngrijește-te de biserică

FRAȚII LUCIAN ȘI DAN CIOBANU POARTĂ HAINELE DE PATRONI ȘI ÎN PUȘCĂRIE, ȘI ÎN BISERICĂ.

Continui discuția despre credința în închisoare cu frații Ciobanu, doi oameni de afaceri care au primit câte cinci ani pentru aderare la grup infracțional, spălare de bani, contrafacere, evaziune fiscală și alte câteva infracțiuni.

Fratele mai mare, Dan, era acționar unic la o firmă pe care Lucian, fratele mai mic, o administra. Niște băieți care făceau contrabandă cu țigări au închiriat de la ei o hală în care să-și defășoare afacerea. Când au fost prinși, procurorii au dovedit că frații Ciobanu făceau parte din schemă, așa că au ajuns la pușcărie.

Amândoi se îmbracă în continuare ca niște oameni de afaceri. Poartă cămăși călcate și pantaloni de costum, iar de la mâini nu le lipsesc ceasurile. Al fratelui mare e auriu, al celui mic, argintiu.

Ca și femeile de la Târgșor, frații Ciobanu au sarcina de a îngriji biserica. Pe lângă asta, fac parte și din corul bisericii, iar preotul îmi spune că îi sunt indispensabili.

Dan Ciobanu, fratele mai mare, îmi explică în detaliu cum condamnarea lor a fost o eroare juridică. Lucian, fratele mai mic, zâmbește timid și când vrea să spună ceva ridică din când în când două degete, ca la școală. Strânge în mână o Biblie mică și o carte de rugăciuni. Cam ca elevul din filmul (M)Ucenicul.

„Mă hrănesc cu Biblia asta, cu cuvintele, cu Sfânta Scriputură”, spune Lucian. „Atunci când voi ieși de aici o să încerc să-i dau educație divină și copilului meu, în sensul că să meargă la biserică, să ne rugăm împreună, să facem lucruri legate de practicarea credinței, de care avem nevoie, de altfel.”

A învățat să creadă în Dumnezeu de când era mic. Bunicul lui i-a prezis că o să ajungă preot, fiindcă era cel mai sufletist și cel mai mers la biserică dintre frați. Acum, la închisoare, biserica e „o ieșire și-un pansament care te face să fii mai puternic, te poți, practic, pregăti pentru ce-i mai rău a doua zi.”

Recunoaște-ți greșeala și acceptă-ți pedeapsa

„Fiind un om de afaceri, bombardat cu foarte multă informție, a trebuit să caut timp și pentru liniștea mea sufletească și e mai greu ca om de afaceri să fii foarte apropiat de biserică”, îmi spune Dan. Acum, în închisoare, are tot timpul să meargă la biserică. Recunoaște că n-a citit Biblia, dar și-a dat seama că de acolo se trag toate legile, Codul Civil și Codul Penal.

Regretă că a încălcat una din porunci: când procurorii l-au întrebat dacă știa că în hala închiriată se fac afaceri dubioase, n-a recunoscut.

„Am mințit și pentru că am mințit, am fost pedepsit.”

Scornicești n-a ajuns sus

„Am plâns când l-au executat. Mergeam cu el la vânătoare”, zice un funcționar de la primăria Scornicești, orașul în care s-a născut Ceaușescu. Suntem în biroul primarului, cu un jurnalist american.

Primarul dă un telefon și aranjează să ni se deschidă casa în care s-a născut dictatorul. Ar fi vrut să o transforme în muzeu, dar „din moment ce parlamentul l-a declarat pe Ceaușescu dictator, nu putem să ne implicăm.”

Întrebăm cum e viața aici la 28 de ani după Revoluție.

Primarul zice că oamenii din Scornicești „îl stimează” pe Ceaușescu și regretă vremurile „alea”, când aveau de lucru la fabricile din oraș. Acum fabricile s-au închis și „cel puțin 40% din populația orașului a plecat la muncă în străinătate”. Arată spre blocurile din fața primăriei: sunt goale, oamenii muncesc prin Spania, Italia, Anglia, Germania.

Scornicești e o constelație de câteva sate răsfirate în mijlocul Olteniei. Oficial, are vreo 11 mii de locuitori. Se construiește mult, îmi zice consilierul. Oamenii plecați la muncă trimit bani în țară și își fac case, dar nimeni nu locuiește în ele.

Casa măruntă a lui Ceaușescu e pitită în spatele bustului lui de vreo doi metri. L-a comandat un nepot de-al lui, cu gândul să-l așeze în centrul orașului. N-a primit aprobare, așa că acum ține de urât unui câine lățos în bătătura casei bătrânești. Pe plăcuța aurie de pe soclu scrie „Nicolae Ceaușescu (1918-1989). Primul președinte al României.”

Din pragul ușii, primul lucru pe care îmi cad ochii e portretul clasic al lui Ceaușescu, cel care atârna pe pereții școlilor și ai uzinelor, când mama era de vârsta mea. Sub el strălucește în cerneală proaspătă de imprimantă stema Republicii Socialiste România.

Ceaușescu a investit în oraș, zice primarul, dar prea târziu. Fabrica de piese auto, cea de textile și cooperativa de pui și găini de ouă s-au închis acum câțiva ani. Oamenii n-au la ce să privească înainte, așa că se uită în urmă cu regret.

„Dacă mai trăia încă cinci ani, ehe, ajungeam sus”.

IMG_2776 IMG_2783 IMG_2784 IMG_2785 IMG_2787 IMG_2790 IMG_2795

FOTO: Ziua #9 [București] – 5.000

Pe zăpada din fața Guvernului scrie cu litere mari cât un protestatar #REZISTĂM. E ger de nu pot să apăs pe butonul de la cameră, dar lumea se ține de ceaiurile fierbinți și de scandările pe bătaie de tobe.

Un moșneag înfășat într-un cojoc își face loc prin mulțime, cu o lopată mare sprijinită de umăr. Se agață de mâneca unui preot și-i zice dintr-un răset, cu privirea spre Guvern: „Asta e pancarta mea, am venit să-i iau cu lopata!”

La 10 fix, oamenii aprind luminile de telefoane și cântă. Imnul se topește într-un vuiet de HUOO și în tropăieli amorțite de zăpadă.

Întreb câțiva oameni cât mai au de gând să iasă în piață. Până când n-o să mai fure, până când o să plece… până când o fi nevoie. De la frig, mi se tot închide camera și bătrânul cu care stau de vorbă îmi zice prin barba înghețată din jurul gurii: „Nu-i nimic, domnișoară, și mâine tot aici o să fiu.”

 

FOTO: Ziua #6 [București] -250.000

 

FOTO: Protest 1 februarie

Imagini de la protestul care a scos în stradă peste o sută de mii de persoane.

 

„Să fie ok pentru toată lumea”

Mă dă în judecată consilierul de imagine al PNL.

jud2

În seara asta am primit un telefon de la Ioan Angelin, unul dintre cei care apare în înregistrările de la finalul filmului pe care l-am publicat azi.

Angelin zice că filmul e trunchiat și că l-am filmat cu camera ascunsă.

Aici e înregistrarea în care mă obligă să șterg filmările de pe aparatul DSLR pe care îl foloseam. Are aproape un kil și e negru, Angelin știa că e filmat:

Angelin Ioan se plânge că nu am inclus în film partea în care se oferă să aranjeze un interviu cu profesorul Dănăilă.

poti-sa-faci-interviu

Când l-am sunat pentru un interviu cu profesorul Dănăilă, Angelin mi-a cerut întrebările pe mail și mi-a promis că va aranja o întâlnire. Când l-am sunat în următoarea zi, mi-a spus că va reveni cu un telefon o oră mai târziu, iar apoi nu mi-a mai răspuns.

M-a acuzat că din film reiese că îl învață pe profesor ce să zică și că am ascuns că el doar îi printează discursurile.

reprintez-eu

Mai jos e transcriptul conversației la telefon din seara asta:

Angelin Ioan: Bună seara.

Reporter: Bună seara.

A.I.: Bănuiesc că înregistrezi discuția asta, așa că o să pot să-ți spun eu, ca să fie înregistrată și asta.

R: Ok.

A.I.: În discuțiile alea care te pregătești tu să le pui pe blog…

R: Așa.

A.I.: Da? Să preciezezi și faptul că ți-am zis că poți să obții un interviu în condițiile în care anunți de la început, transparent și frumos și onest, că vrei să faci un interviu. Nu filmezi ca cu camera ascunsă.

R: Nu am filmat cu camera ascunsă, în primul rând. Vedeați foarte clar că sunt cu camera în mână.

A.I.: Deci ăsta e un punct de vedere, ascultă-mă puțin. Ăsta e un punct de vedere al meu personal.

R: Și în al doilea rând, v-am cerut și un interviu.

A.I.: Da? Dacă ești suficient de onestă, o să recunoști că chestiunea care am zis-o acum, în momentul ăsta, am zis-o și  la momentul respectiv.

R: N-am zis niciodată că n-ar fi așa. Doar că atunci când v-am cerut în mod oficial un interviu, m-ați…

A.I.: Aici pun punct discuției. Aici pun punct discuției. Aici pun punct discuției pentru că nu ai lăsat să se înțeleagă că am zis și că am avut bunăvoință și că am fost… de bună credință. N-ai lăsat să se înțeleagă asta.

R: O să public și înregistrarea în care vă cer un interviu…

A.I.: Nu. Ai lăsat să se înțeleagă și lași să se înțeleagă în continuare că există un fel de lucru urât, ocult, sau nu știu ce vrei tu să lași să se înțeleagă. E treaba ta. Eu în discuția cu tine ți-am zis foarte clar și foarte onest că poți să faci oricând vrei chestia asta.

R: Ok, eu înțeleg ce spuneți, dar la finalul…

A.I.: Lucrul care nu-l spui, și e urât că nu-l spui, și am martori. Fii atentă. Lucrul care nu-l spui este că le-am cerut celor de la ziare.com să te lase să filmezi interviul. Eu!

R: Asta e complet irelevant în contextul în care m-ați pus să șterg filmările și m-ați dat afară.

A.I.: Deci lucrul ăsta nu îl spui. E ok. Tu prezinți partea ta de adevăr pentru că așa vrei tu. Ăsta e adevărul pentru că la adevărul care ți-l enunț eu în momentul ăsta există și oameni mulți care să confirme. Inclusiv tu, dacă ai avea un pic de bună credință.

R.: Ok, nu știu dacă v-ați uitat cu atenție la film, dar la final este o parte în care se aude foarte clar când dumneavoastră îmi spuneți că îmi acordați un interviu.

A.I.: Nu vreau să mai mă uit pentru că sunt supărat și dezamăgit. Sunt dezamăgit pentru că erai de față, erai de față când i-am rugat inclusiv pe cei de la ziare.com să te lase să filmezi. Eu! Ca tu să spui că eu îl învăț pe domnul doctor ce să zică. Nu eu îl învăț ce să zică, eu printez ce zice.

R.: Și discursurile și le scrie singur?

A.I.: I-am și zis în discuția aia că mă duc să printez ce adaugă dumnealui pe hârtia aia. Faptul că vrei să lași lucrurile așa într-o notă urâtă e o chestiune care nu face… nu e bine…

R.: Dar asta apare în film. Cred că nu v-ați uitat cu atenție. Asta chiar apare în film, când spuneți că mergeți să printați discursul.

A.I.: M-am uitat cu atenție și sunt și supărat și dezamăgit pentru că ăsta nu e tip de a face presă. Nu e. Nu este. E incorect. E incorect, să știți. Iar discuția asta e înregistrată. Bănuiesc că de-asta m-ai și sunat, ca să vezi ce zic.

R.: Păi dumneavoastră m-ați sunat mai întâi.

A.I.: Deci e incorect. Dar acuma m-ai sunat… Da. Repetă ca să rămână totul înregistrat. Deci e incorectă maniera asta de a aborda lucrurile. E incorectă față de cineva care a fost de bună credință și total în regulă. Și care ți-a cerut la fel de bună credință să nu faci un lucru neanunțat, urât.

R.: Deci iertați-mă că vă întrerup, dar am și înregistrarea în care vă cer interviul și în care îmi spuneți că da, se aranjează, iar apoi nu mi-ați mai răspuns la telefon.

A.I.: Pentru că e un program foarte aglomerat, în care am o mie de lucruri de făcut. Nu că n-am avut interesul să răspund. Am o mie de lucruri de făcut.

R.: V-am sunat de mai multe ori și nu mi-ați răspuns.

A.I.: Poți să mă suni și de cinșpe mii de ori, că și eu îi sun pe alții de cinșpe mii de ori, până dau de ei.

R.: Păi atunci, na, fiecare ne facem treaba cu ce avem la îndemână, nu?

A.I.: Dacă ăsta e modul tău de a răspunde în situația în care eu chiar am vrut să te ajut și am vrut să te ajut de multe ori, nu ca să fac favoruri, că nu e ideea asta. Ideea era să facem o chestie care să fie normală pentru toată lumea, să fie ok. Asta e reacția ta de om care nu știu ce… crezi că faci presă. Nu așa se face, crede-mă. O să vezi în timp, pe măsură ce trece timpul.

R.: Ok. O să mai învăț chestii.

A.I.: Nu, nu-i treaba mea să dau lecții. Nu vreau să mai discut și se pare că am zis absolut tot ce aveam de zis.

R.: Eu vă rog să vă mai uitați o dată la film și să ascultați cu atenție înregistrările de la final, în care apare și când ziceți că printați discursul și când…

A.I.: Păi am văzut ce ai am declarat acum sau nu știu ce-ai zis, că pui pe blog sau nuștuce alte trăznăi.

R.: Nunu, și în filmul ăsta de acum sunt fazele alea în care îmi spuneți că îmi acordați un interviu, dar am și înregistrarea în care vă rog să stabiliți interviul și îmi cereți întrebările pe mail și apoi nu mai răspundeți la telefon.

A.I.: În primul rând, în primul rând nu vreau să mai… Dar era o chestie care… Când filmezi un om și îl filmezi fără acordul lui, ca să dai înregistrarea respectivă trebuie să ai acordul persoanei respective. Deci dacă chestia asta nu vrei să o accepți sau să o înțelegi, este strict treaba ta. Nu poți să filmezi pe cineva fără să ai acordul cuiva. Deci există lege pentru asta, după părerea mea.

R.: Da, dar asta este valabilă în cazul în care nu vorbim despre oameni politici. Care atunci când au devenit oameni politici, au renunțat la…

A.I.: Ok, eu nu sunt om politic, Ștefania.

R.: Nu sunteți membru în PNL?

A.I.: Eu sunt o persoană, eu sunt un individ, un om privat. N-ai dreptul să mă filmezi când vrei tu.

R.: Nu sunteți membru în PNL?

A.I.: Nu poți să faci lucrul ăsta și cred că nu trebuie să-l facă nimeni. Cred că de-asta există…

R.: Îmi spuneți, sunteți membru în PNL?

A.I.: Nu sunt membru în PNL, deci ești… Nu vreau să mai discut. Îmi pare rău că te porți așa și nu mai am ce să adaug. Deci asta e tot, îmi pare rău.

R.: În legătură cu camera ascunsă, m-ai văzut când eram cu camera în fața dumneavoastră.

A.I.: Seară bună, seară bună. Vă urez o seară bună, nu mai vreau să discutăm acum. Am zis chiar tot ce am avut de zis și mi se pare că e un comportament urât, asta e tot. Urât. Seară bună.

R.: Ok, mulțumesc, la fel.

Bip bip bip 

 

Negru-negru

– Negru-negru?
– Negru-negru.

Provocarea mea a fost să dau un tip negru despre care știam doar că stă pe Strada Viitorului. Am găsit doi, dar niciunul n-a vrut să stea la filmare. Căutarea continuă.

 

 

Pokemon Go explicat

 

Jocul Pokemon Go a fost lansat și în România. În Herăstrău, o gașcă de puștani de vreo 20 de ani vânează pokemoni. Cu ochii în telefoane, cercetează fiecare alee ca să prindă creaturi virtuale. Jucăm Pokemon Go și nu ne oprim până nu-i prindem pe toți.

Fenomenul Pokemon Go a avut un succes atât de mare încât a depășit Tinder și Twitter ca număr de utilizatori activi și Facebook ca durată petrecută pe rețea. În căutarea pokemonilor, oamenii au dat peste cadavre în râuri, au demisionat de la job sau au lovit polițiști cu mașina. Unii spun că i-a ajutat să treacă peste depresii.

Ce e Pokemon Go și de ce este atât de popular?

Ideea Pokemon Go e să combine explorarea lumii reale cu vânătoarea de pokemoni din joc. Adică în timp ce te plimbi pe stradă, pe ecranul telefonului vor apărea pokemoni pe care să-i prinzi.

Miza jocului e să capturezi pokemoni sălbatici – creaturi care pot să arate ca niște șobolani, magneți, ouă sau dragoni – pe care să-i crești și să-i antrenezi pentru lupta cu pokemonii altor jucători.

Misiunea unui jucător Pokemon e să captureze toate cele 151 de specii de pokemoni. Unele specii, cum sunt șobolanii și liliecii, se găsesc la tot pasul în București. Altele sunt rare și apariția lor produce isterii în masă — sute de oameni au blocat Central Park.

Pokemon a apărut în Japonia la sfârșitul anilor ’90. Jocul a fost creat pentru consola Nintendo Game Boy și în timp a fost adaptat pentru mobil (IOS și Android). A crescut rapid în popularitate în Occident, iar în prezent franciza Pokemon cuprinde o serie de jocuri, un serial anime, 19 filme, un joc de cărți și, de săptămâna trecută, jocul de realitate augumentată.

Popularitatea Pokemon Go

Pokemon Go a devenit atât de popular, cel mai probabil, pentru că îndeplinește dorința oricărui fan: de a transpune jocul în realitate.

Nostalgia jocului din copilărie l-a făcut popular printre fanii care au acum peste 20 de ani.

În plus, Pokemon Go este accesibil. Poate fi descărcat gratuit pe Android și iOS. Singurul lucru de care are nevoie este accesul la contul de Google, la coordonatele GPS și la camera telefonului. După ce ți-ai construit un personaj care să te reprezinte în joc, ești liber să iei străzile la pas să prinzi pokemoni.

Jocul îi scoate pe oameni din case și îi obligă să facă mișcare. În varianta veche, de pe Game Boy, singura mișcare pe care trebuia s-o faci ca să te deplasezi era să apeși un buton. Pokemon Go funcționează numai dacă mergi, alergi sau te plimbi cu bicicleta în lumea reală. Trackerele de mișcare precum Jawbone arată că, într-adevăr, de la lansarea jocului, oamenii fac mai multă mișcare.

Pe harta din joc apar Pokestopuri în punctele cheie din oraș: fântâni, statui, clădiri. Acolo primești bilele cu care prinzi pokemonii și poțiuni sau ouă de pokemon. În alte puncte cheie se află sălile de antrenament, unde poți să-ți pui pokemonul să lupte cu creaturile altor jucători. Când câștigă, îi crește puterea.

„Vezi că e un Magikarp lângă lac!”

Jucătorii s-au organizat în grupuri de Facebook și Whatsapp, unde își programează întâlnirile și anunță locurile unde vor pune momelile pentru pokemoni. Cele mai bune locuri de prins pokemoni în București sunt Parcul Herăstrău și Unirii. O mie de oameni vor participa vineri la o vânătoare de pokemoni în Herăstrău. După ce în SUA au apărut anunțuri de antrenori profesioniști de Pokemon, un jucător de la noi a anunțat că plimbă ouă de pokemoni pentru 10 lei/km. Într-o oră de plimbare prin Herăstrău am prins 40 de pokemoni și am văzut zeci de oameni cu nasurile în telefoane, într-o vânătoare reală de creaturi imaginare.

Vânătoarea de pokemoni nu se oprește niciodată, pentru că pokemonii virtuali trăiesc peste tot în realitatea noastră: pe stradă, la birou sau în muzee.

 

Cartofii, ventilatorul şi femeia brunetă

*acest articol a apărut inițial pe sub25.ro

Despre cum lucrurile apar fără să mergi neapărat către ele, în Nud de femeie brunetă, cu și de Andreea David, performer și fost arhitect.

Pe scena Centrului Național al Dansului București începe performance-ul Nud de femeie brunetă. O tipă așteaptă într-un colț, în întuneric, să ne așezăm. E goală și pășește, lip-lip, sub lumina singurului reflector aprins. Fața îi va rămâne acoperită de părul negru și lung până la sfârșitul spectacolului, toată atenția publicului e pe corpul dezgolit.

foto: Alina Usurelu

foto: Alina Usurelu

 

În primele 20 de minute de performance, dansează din cap pe o electronică repetitivă, cu burta lipită de podea. Stânga-dreapta, sus-jos și tot așa, până când se termină primul tablou. Lumea se foiește în scaune, se ridică șușoteli desupra capetelor din public. În stânga mea, o bătrânică respiră din ce în ce mai profund. Îi cade capul în piept și sforăie.

Tabloul doi, muzica s-a oprit. Bruneta scoate niște frunze uscate dintr-o geantă. Le mută dintr-o parte în alta a scenei. Se aud numai fâșâielile vegetale și pașii ei pe linoleum. Face două grămăjoare, le acoperă cu pânză neagră și le târăște în afara luminii de reflector. Așază în locul lor un strugure, o gulie, o varză și alte leguminoase. Dintr-o boxă, Judas Priest urlă Breaking the Law. Femeia brunetă se tot plimbă între lumina reflectorului și întuneric. Odată instalat decorul, se apleacă peste spătarul unui scaun verde și se scurge, ca într-un tablou de Dali, până ajunge cu capul în jos și, în final, pe podea.

Târăște un ventilator pe scenă și se aude un concert de Chopin. Schimb priviri cu o tipă din public, ridicăm din sprânce, apoi urmărim spectacolul în continuare să vedem ce a vrut să spună autorul. Artista valsează cu ventilatorul. Se mișcă rotund, în sincron, fără grabă, repetitiv. Ea e albă și ventilatorul la fel, el e tăiat la mijloc de o dungă neagră, ea are un smoc negru de păr pubian. Sunt dezbrăcați la fel, două obiecte fără viață, într-un dans mecanic. Se termină muzica, se stinge reflectorul. Gata. Rămân cu impresia că îmi scapă ceva, sunt confuză, e ceva ce n-am priceput eu?

În studioul de repetiții, mă așez la o discuție cu artista. O cheamă Andreea David, e performer și fost arhitect. Îi explic că e primul spectacol conceptual la care merg, am nevoie să-mi traducă performance-ul, de ce așa și nu altfel?

Îmi zice că e vorba despre „subiectul care devine obiect și obiectul care devine subiect”. O întreb care a fost procesul creativ, cum i-au venit ideile și de ce le-a alăturat așa. „Lucrurile apar fără să mergi neapărat către ele, adică apar, și în momentul în care le observi că apar, poti să le fixezi…adică…cum mergi către ele…adică cum…adică…”

Îmi vorbește despre părul care îi ascunde fața în spectacol și despre cum a vrut să pună accentul asupra lui, ca simbol al feminității. Îmi spune că ajuns la ideea de nuditate după ce s-a filmat și-a dat seama că, inconștient, corpul i se așază în „posturi specifice sexualității feminine”. Crede că nudul e perfect. Atunci când e observat, corpul „pare că e mai îmbrăcat decât când e nud, pentru că se controlează.” A ales ventilatorul pentru că îl poate personifica: „îi dai muzică și se învârte.” Când am întrebat-o ce înseamnă cartofii și celelalte legume din performance, mi-a răspuns că așa le-a ales de la piață.

După discuție, plec tot nelămurită. N-am destulă experiență cu performance-ul conceptual ca să pricep ce treabă au cartofii cu femeile dezbrăcate. Aplauzele în trei rânduri pe care Andreea David le primește la sfârșitul spectacolului demonstrează, însă, că restul publicului e mai luminat.

The History Boys sau despre om şi istoria lui

*Acest articol a fost inițial publicat pe sub25.ro.

 

„The History Boys. Povești cu parfum de liceu”- de Alan Bennett, în traducerea, regia și scenografia lui Vlad Cristache, se joacă la Teatrul Excelsior din București.

„Non, rien de rien/ Non, je ne regrette rien/ Ni le bien qu’on m’a fait/ Ni le mal, tout ҫa m’est bien égaaal…” se aude de după cortină. Dar nu cântă Edith Piaf, ci niște băieți, pe tonuri grave de bas și bariton. Sunt la Teatrul Excelsior și începe piesa lui Alan Bennett, The History Boys – Povești cu parfum de liceu. Sunt opt tipi, îmbrăcați în uniforme cu sacouri albastre, pantaloni crem și rucsacuri maro, iar scena e o sală de clasă, plină de cărți, de la Enciclopedia Britannica, la Marx, H. G. Wells, Byron și Huxley. Pe tabla din spatele catedrei scrie mare: OxBridge.
foto: Adi Bulboacă

foto: Adi Bulboacă

Elevii din clasa de istorie de la liceul Cutlers’ Grammar School din Sheffield au un obiectiv clar: să intre la Oxford sau la Cambridge, iar directorul liceului (Cristian Nicolaie) îi susține cu tărie, pentru că vrea să crească prestigiul școlii. Doar că bătrânul profesor Hector (Mihai Dinvale) are alte ambiții. Orele lui de istorie sunt dedicate lecturii de poezie clasică, discuțiilor filosofice și scenetelor improvizate, în franceză. E preferatul elevilor. Lui Hector îi pasă prea puțin de Cambridge și Oxford. Pentru el, mult mai important este ca elevii lui să pună preț pe cultură, să caute cunoașterea de dragul cunoașterii, chiar dacă uneori n-o înțeleg pe deplin: „N-o înțelegi întotdeauna? Timms, eu n-o înțeleg niciodată. Dar învață acum și vei înțelege cândva”, îi explică unui elev curios.

Stilul haotic de predare al lui Hector pune în pericol admiterea băieților la OxBridge, așa că directorul îl angajează pe tânărul profesor Irwin (Radu Iacoban). Pentru Irwin, „educația nu e ceva pentru când o să fie bătrâni și cărunți, în fața focului. Educația e pentru acum.” Abordarea lui este metodică și nu prea îi pasă de adevărul istoriei. Nu o vede ca pe a matter of conviction, ci ca performance and entertainment. Personajul lui Irwin, ingenios interpretat de Radu Iacoban, este profesorul cutezător, care caută să nască intrigi prin felul în care abordează istoria este, de fapt, solitar și nesigur, un cinic care, pe cât de curajos vorbește despre Holocaust, pe atât de temător e să-și dea liber impulsurilor. La polul opus, exuberantul Hector găsește plăcere în orice formă de artă și insuflă spiritul renascentist elevilor lui. Antiteza dintre Hector și Irwin exprimă una dintre temele majore ale piesei: cultura versus educația – iar elevii sunt prinși la mijloc. Învață pentru viață, ca să fie more rounded human beings, sau învață ca să treacă un test? Mi se pare că dezbaterea este de actualitate. Primul 8 pe care l-am luat în liceu a fost o înfrângere. Sistemul m-a învățat că nota e mai importantă decât informația cu care rămân, iar eu nu l-am pus la îndoială decât mult mai târziu.

Între băieții de la istorie și profesorii lor se creează legături profunde. Hector își plimbă în fiecare miercuri câte un elev cu motocicleta și îi oferă un tratament special. „Who’s on pillion duty?”, întreabă nerăbdător. Posner (George Albert Costea), cel mai tânăr dintre băieți, evreu, scund și gay, e îndrăgostit până peste cap de Dakin (Alexandru Ion), frumușelul clasei. Suferă când vede că Dakin și Irwin flirtează. Se simte singur și caută companie în persoana lui Irwin, își dă seama că și el e gay, așa că i se confesează: „Domnule profesor, cred că s-ar putea să fiu homosexual.” Răspunsul profesorului e dezamăgitor și rece: „O să treacă”. Homosexualitatea este o temă a piesei, tratată mai degrabă din perspectiva în care fiecare personaj își gestionează pornirile. Radu Iacoban redă lupta interioară prin care trece Irwin când se simte atras de Dakin. Sub aparența detașării și obiectivismului, se simte nesiguranța și ezitarea personajului. Pe cât de curajos e când trăiește istoria, pe atât se limitează când vine vorba de a-și trăi viața, după cum îl acuză Dakin, cu ciudă.

Pe tot parcursul spectacolului, personajele scriu cuvinte cheie pe tabla din spatele catedrei: OxBridge, CONCURENȚĂ, ADEVĂR, cu o pereche de țâțe desenate sub el, PĂCATE, APOTEOZĂ, HOLOCAUST, SEX, SIMULARE și PIERDERI. The History Boys e un amestec de scene cu dialoguri grele și intermezzo-uri muzicale comice. Râd cu gura până la urechi când Timms joacă rolul prostituatei care folosește le subjonctif, într-una din scenetele de la orele lui Hector. Mi se face pielea de găină când Posner și Hector recită The Drummer Hodge a lui Hardy. Posner e de vârsta lui Hodge, iar Hector are vârsta lui Hardy, la momentul scrierii poeziei. Pe amândoi îi unește o singurătate apăsătoare; profesorul și elevul găsesc consolarea în literatură.
Regizorul Vlad Cristache reușește să îmbine temele abordate de Bennett într-un spectacol fluid și coerent. Atenția la detaliu reiese din mici artificii scenografice. Urmăresc pe toată durata spectacolului ventilatorul de deasupra scenei, care pornește obsedant numai în momentele statice, cele mai încărcate. Aproape că nu-mi dau seama că sunt în sala de spectacol de trei ore.

Când dau să ies, mă uit la afișul spectacolului. Puștanii de liceu mă privesc obraznic. Dacă ar avea altă atitudine, nu ar putea să vorbească așa ușor despre poezie, singurătate, istorie, sex, homofobie, antisemitism și adevăr. Rămân cu Posner în minte, cântând Echo and The Bunnymen: All the simple stuff never understood/ Like right from bad and wrong from good/ Deny/ That you were ever tempted by the/ Lie/ That there’s an answer in the/ Sky și mă întreb dacă nu cumva am trecut de 18 ani fără să-mi pun întrebările potrivite.