Am vorbit cu deținuți români despre cum l-au descoperit pe Dumnezeu în închisoare

*acest articol a apărut inițial pe Vice România.

Într-o țară majoritar creștin-ortodoxă și majoritar coruptă, în care rata sărăciei crește, iar sistemul educațional e la pământ, mulți români se întorc către Dumnezeu, în așteptarea unui miracol. Un sondaj din 2014 arată că 77% din oameni se declarau religioși, însă acțiunile Bisericii Ortodoxe Române, de la scandalurile de corupție și clopotul de 25 de tone al Preafericitului Daniel, riscă să-i împingă pe români să se lepede de credință. Sau, cel puțin, de credința în BOR.

Dar nu și pe Elena Udrea, politicianul care s-a înscris, anul trecut, la un master la Facultatea de Teologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” (UBB) din Cluj-Napoca. Pentru că, spune ea, „vrea să aprofundez acest domeniu pentru a-l folosi în mod temeinic şi ştiinţific”. S-ar putea însă ca Elena Udrea să aprofundeze teologia după gratii în următorii șase ani, dacă nu se schimbă nimic în condamnarea ei, din dosarul „Gala Bute”.

Am vrut să înțeleg cum ar putea un regim de detenție să o ajute pe Elena Udrea să se apropie de Dumnezeu și să înțeleagă mai bine religia, așa că am fost la două penitenciare (femei și bărbați) ca să vorbesc cu deținuții care au trecut prin anii ăștia cu Biblia în mână. Am cules câteva sfaturi care, dacă va fi cazul, ar putea să-i fie de folos și doamnei Udrea.

Femeile de la Târgșor pentru care Dumnezeu a avut un plan

Ajung la Târgșor într-o dimineață călduroasă, printre primele pe anul ăsta. Aștept câteva minute la poartă, după ce un ofițer mă scanează cu ochii printr-o deschizătură din ușă. „Poftiți”, cârâie interfonul, ușa se deschide și trec prin controlul de securitate. Purtătoarea de cuvânt a penitenciarului, care e totodată și psihologul unității, mă conduce în grabă către biserica închisorii.

În mijlocul curții se ridică stălucitoare o biserică albă, în contrast cu clădirile gri care o înconjoară. Acolo vin cele 596 de deținute ale penitenciarului Târgșor să-l întâlnească pe Dumnezeu după gratii.

Claudia și Elena (numele nu sunt cele reale) sunt cele două deținute care îngrijesc biserica și îl ajută pe preot cu orânduirile bisericești. Prestează muncă în folosul unității. Își petrec șapte ore pe zi aici, timp în care fac curat, pregătesc biserica pentru slujbe sau se ocupă de mâncarea și apa pe care preotul o binecuvântează de sărbători.

Biserica a fost construită acum cinci ani, cu ajutor de la deținute. Câteva mozaicuri cu sfinți sunt făcute de ele, din bucăți de gresie colorată. Din câteva boxe pitite prin biserică se aud cântece bisericești. Femeile își țin mâinile adunate în poală și capetele plecate. Amândouă vorbesc încet și cu sfială, parcă de teamă să nu supere icoanele sfinților de pe pereți.

Apreciază biserica așa cum n-ai făcut-o în libertate

MOZAICUL ĂSTA A LA GAUDI.

Claudia are 50 de ani și a fost condamnată la patru ani de pușcărie, pentru „o greșeală, pe care n-ar fi trebuit s-o fac”. E îmbrăcată simplu, cu pantaloni de trening, un pulover dungat și o vestă de puf. Părul lung, vopsit negru, i s-a ondulat de la cozile împletite. Colega ei, Elena, are 43 de ani și o pedeapsă de trei ani. Se consideră norocoase că își pot petrece aproape fiecare zi la biserică.

„E ca o eliberare, aici nu te simți închis”, zice Claudia. „Pur și simplu te simți în altă parte cât timp ești aici. Simți o liniște, te încarci cu energie în clipa când intri în biserică.” A început să meagă la biserică pentru că e singurul loc în care poate să fie singură, să se simtă aproape liberă. E recunoscătoare pentru fiecare slujbă, rugăciune sau acatist.

E fericită că peste o săptămână intră în comisia de eliberare și are o șansă să plece acasă. Munca ei de la biserică o să-i sporească șansele să convingă comisia că e pregătită să-și reia viața în libertate ca cetățean reabilitat.

Fii doar tu cu tine și nu mai goni după bani

Elena crede că a ajuns la pușcăre pentru că Dumnezeu a vrut s-o facă să vină mai des la biserică.

„Pedeapsa mea o consider de la Dumnezeu, ca să vin aici să mă rog în fiecare zi. Acasă n-aveam timp de nimic. Aici mi-a dat timp și îl folosesc ca atare.” O întreb pentru ce fapte a fost închisă și se ferește să răspundă, cu ochii în pământ.

Pentru ea, cel mai important e că biserica îi oferă liniște. E singurul loc în care poate să fie departe de celelalte deținute și să nu intre în conflictele dintre ele. „Afară puteai să-ți alegi cu cine să stai, cu cine să socializezi, cu cine să vorbești, ce prieteni să ai. Aici pur și simplu ești pus să socializezi cu cine se nimerește. Și atunci sunt o grămadă de răutăți, vrute sau nevrute. Când vii aici, ești doar tu cu tine și cu Cel de sus, atât.”

Claudia și Elena spun că biserica e singura salvare pentru cineva care ajunge la închisoare. Multe dintre colegele lor descoperă credința și se apropie de biserică în pușcărie, pentru că nu mai au grija zilei de mâine.

„Din cauza goanei după bani, nu vedem nimic altceva afară. Decât să facem bani, să avem lucruri materiale. Aici, neavând chestia asta și având mult timp la dispoziție, te îndrepți spre partea spirituală, nu spre cea materială. Acolo trebuie să le împaci pe amândouă, și e mai greu. Printre picături o faci și pe cea spirituală. În schimb, aici nu ai alte preocupări. Vezi ceea ce de fapt ești.”

CLAUDIA ȘI ELENA, LA SPOVEDANIA ÎNAINTE DE SFINTELE SĂRBĂTORI DE PAȘTI.

Preotul Marin Ion slujește în biserica de la Târgșor de 20 de ani. A ales să fie preot de penitenciar pentru că i se părea că în libertate preoții fac slujbe pe bandă rulantă ca să scoată bani, dar uită să stea de vorbă cu credincioșii. „Unde e duhul, unde e sufletul? Aici e frumusețea preoției. Să stai de vorbă.”

Deținutele îl caută pe preot ca să-și spună ofurile și să se spovedească. Cel mai tare le doare că nu sunt lângă familiile lor. „Dacă vreau să fie plânsu’ de la Hiroshima duminica în biserică, le vorbesc de copii”, zice preotul. „E un plâns aici ca la înmormântare. Și nu vorbesc despre asta, nu-mi face plăcere să le văd plângând.”

Cum îi ajută credința pe deținuții din Penitenciarul Ploiești

PREAFERICITUL ȘI DOAR EL.

În mijlocul Ploieștiului, pe o stradă flancată de case mici, e unul dintre cele 45 de penitenciare din România. Oamenii de pe stradă își poartă grijile de-a lungul unui zid înalt, împodobit cu sârmă ghimpată, dincolo de care sunt închiși 565 de bărbați.

Am ajuns la ora prânzului și toți deținuții sunt la masă, așa că purtătoarea de cuvânt, Cristina Comnea, îmi face turul închisorii. Trecem prin camera de vizite, pe la popotă, pe lângă ferestrele acoperite cu plasă groasă ale celulelor, de unde se aud manele, râsete, înjurături. Urcăm la primul etaj al unei clădiri în care sunt bucătăria, birourile ofițerilor și biserica ortodoxă.

Biserica e mică și are o singură fereastră, protejată de gratiile care formează o cruce. Sfinții de pe pereți sunt pictați stângaci, în culori vii. Patriarhul Daniel zâmbește dintr-un tablou atârnat lângă gratiile ferestrei.

Învață să întorci și celălalt obraz

EL ESTE BEBE CARABINIERĂ, OMUL ÎNDRĂGOSTIT DE ARME.

Primul deținut cu care stau de vorbă mă așteaptă în biserică. E un bărbat chelios, îmbrăcat în trening. Are gesturi reținute și e atent să nu vorbească prea tare.

„Mă numesc Grigore Alexandru, anul acesta fac 50 de ani. Sunt născut în 2 august 1967, am 13 clase, școala profesională de lăcătuși mecanici. Locuiesc în București, sunt căsătorit, am doi copii, un băiat și o fată. Am fost condamnat 10 ani pentru nerespectarea regimului armelor și munițiilor și lipsire de libertate. Am executat 5 ani și o lună.”

I se mai spune și Bebe Carabinieră, aflu de la preot, pentru că îl pasionează armele. Zice că a ajuns la pușcărie după ce a rănit un polițist cu un pistol cu gaz. Îmi povestește că și-a pierdut cumpătul după ce polițistul i-a dat un pumn în față, dar lasă pe din afară partea în care polițiștii au sărit pe el pentru că viola o femeie.

S-a apropiat de Dumnezeu la câteva luni după ce a intrat în inchisoare și a aflat că tatăl lui a murit. A fost un moment de cumpănă, care i-a schimbat viața: „Mi-am dat seama că am rămas singur pe acest pământ și că e bine să fac o schimbare în viața mea, să nu mai ajung la penitenciar.” Așa că s-a apucat să studieze Biblia, să se roage de trei ori pe zi, s-a înscris la corul închisorii și n-a mai ratat nicio slujbă.

Credința asta, spune el, l-a făcut alt om. „Am devenit mai bun. Nu mai sunt violent, nu mă mai cert cu nimeni, nu mai gândesc negativ. Toată gândirea și tot comportamentul este pozitiv.” Îl ajută și un curs pentru combaterea violenței, organizat de unul dintre psihologii penitenciarului, la care merge de aproape trei luni.

Când a citit Biblia, a simțit o chemare. Preoții l-au încurajat s-o urmeze, așa că acum face parte din corul bisericii și participă la toate slujbele.

„Acum, nu cred să mai fie o săptămână din viața mea în care să nu merg la biserică.”

În pușcărie a învățat să lase de la el. Dacă înainte nu permitea nimănui să-l jignească, acum urmează învățămintele Bibliei și întoarce și celălalt obraz. „Eu îl iert. Nu pun la suflet.” Caută să aplaneze conflictele dintre ceilalți deținuți, dar e greu să facă asta într-o celulă cu 17 colegi și un singur wc.

Unii deținuți râd de el: „Ia uite, bă, tu ai fost afară, ai fost nebun și acuma, la pușcărie, te duci la biserică?”, dar Grigore Alexandru nu-i bagă în seamă. S-a hotărât să urmeze calea Domnului pentru că, la 50 de ani, nu-și permite să mai ajungă încă o dată la închisoare.

Mai are de executat încă cinci ani și crede cu tărie că Dumnezeu îi va fi aproape și după ce o să se libereze. „Cu Dumnezeu înainte! În rugăciunile mele întotdeauna spun să dea Dumnezeu sănătate, atât mie personal, copiilor mei, cât și la toată lumea. Așa mă rog eu, așa știu că este bine. Vreau să fie pace, liniște, să ne trăim zilele așa cum ne-a dat Dumnezeu.”

Lasă afacerile și îngrijește-te de biserică

FRAȚII LUCIAN ȘI DAN CIOBANU POARTĂ HAINELE DE PATRONI ȘI ÎN PUȘCĂRIE, ȘI ÎN BISERICĂ.

Continui discuția despre credința în închisoare cu frații Ciobanu, doi oameni de afaceri care au primit câte cinci ani pentru aderare la grup infracțional, spălare de bani, contrafacere, evaziune fiscală și alte câteva infracțiuni.

Fratele mai mare, Dan, era acționar unic la o firmă pe care Lucian, fratele mai mic, o administra. Niște băieți care făceau contrabandă cu țigări au închiriat de la ei o hală în care să-și defășoare afacerea. Când au fost prinși, procurorii au dovedit că frații Ciobanu făceau parte din schemă, așa că au ajuns la pușcărie.

Amândoi se îmbracă în continuare ca niște oameni de afaceri. Poartă cămăși călcate și pantaloni de costum, iar de la mâini nu le lipsesc ceasurile. Al fratelui mare e auriu, al celui mic, argintiu.

Ca și femeile de la Târgșor, frații Ciobanu au sarcina de a îngriji biserica. Pe lângă asta, fac parte și din corul bisericii, iar preotul îmi spune că îi sunt indispensabili.

Dan Ciobanu, fratele mai mare, îmi explică în detaliu cum condamnarea lor a fost o eroare juridică. Lucian, fratele mai mic, zâmbește timid și când vrea să spună ceva ridică din când în când două degete, ca la școală. Strânge în mână o Biblie mică și o carte de rugăciuni. Cam ca elevul din filmul (M)Ucenicul.

„Mă hrănesc cu Biblia asta, cu cuvintele, cu Sfânta Scriputură”, spune Lucian. „Atunci când voi ieși de aici o să încerc să-i dau educație divină și copilului meu, în sensul că să meargă la biserică, să ne rugăm împreună, să facem lucruri legate de practicarea credinței, de care avem nevoie, de altfel.”

A învățat să creadă în Dumnezeu de când era mic. Bunicul lui i-a prezis că o să ajungă preot, fiindcă era cel mai sufletist și cel mai mers la biserică dintre frați. Acum, la închisoare, biserica e „o ieșire și-un pansament care te face să fii mai puternic, te poți, practic, pregăti pentru ce-i mai rău a doua zi.”

Recunoaște-ți greșeala și acceptă-ți pedeapsa

„Fiind un om de afaceri, bombardat cu foarte multă informție, a trebuit să caut timp și pentru liniștea mea sufletească și e mai greu ca om de afaceri să fii foarte apropiat de biserică”, îmi spune Dan. Acum, în închisoare, are tot timpul să meargă la biserică. Recunoaște că n-a citit Biblia, dar și-a dat seama că de acolo se trag toate legile, Codul Civil și Codul Penal.

Regretă că a încălcat una din porunci: când procurorii l-au întrebat dacă știa că în hala închiriată se fac afaceri dubioase, n-a recunoscut.

„Am mințit și pentru că am mințit, am fost pedepsit.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *